Absolvirea

Campusurile colegiilor din întreaga Americă vor fi ascultat, deja, discursurile de absolvire a tot ce se cheamă persoană publică, de la Bob Barker la mine însumi. Bob Barker le-a spus absolvenţilor din Missouri că "Preţul corect" este o emisiune-cult în rîndul tinerilor pentru că nu şi-a schimbat decorul din anii ’70. Este o certitudine într-o lume aflată într-un vîrtej nebun de schimbare, şi-a asigurat el publicul. Colegiile preferă ca vorbitori foşti absolvenţi deveniţi celebri, dar unele plătesc un purcoi de bani pentru a auzi înţelepciunea scurgîndu-se de pe buzele lui Dick Cheney, ba chiar şi a şefului lui. Unele angajează actori de comedie, doar pentru a-i auzi debitînd diatribe pompoase şi serioase despre relele lumii. Altele angajează comentatori politici gravi, pentru a fi trataţi, în schimb, cu şiraguri de glumiţe tîmpite. Multe campusuri pariază pe antrenori, pentru că ştiu cu siguranţă ce or să spună: sfaturi despre cum să te asiguri că îţi tragi în picioare ciorapi de acelaşi fel înainte de a te duce la antrenament. Cu starurile de cinema mergi la risc în zilele noastre, căci ele susţin cauze care îmbrăţişează tot spectrul ideologic, mai puţin încălzirea globală, împotriva căreia se raliază cu toţii. La urma urmei, nu prea contează ce spun starurile, pentru că încălzirea mulţimilor este singura lor ocupaţie şi, global sau nu, ei fac astfel încît să îi ia pe toţi cu călduri. Dacă ai apărut la TV de peste o sută de ori, îi aprinzi pe toţi, oricum ai arăta şi orice ai zice. Unele locuri sînt chiar fierbinţi însă, căci nu-i de şagă să stai sub soarele pîrjolitor al Texasului, îmbrăcat într-o robă academică groasă aşteptîndu-ţi rîndul la vorbit, ca să te coci apoi alte două ore, în timp ce absolvenţi fericiţi care defilează pe lîngă tine, în uralele sălbatice ale familiilor care cred (săracii oameni duşi cu pluta!) că scumpul lor absolvent este de-acum gata să pornească în lume, să-şi ia o slujbă şi să se întreţină singur. Cînd prima jumătate a coptului meu s-a săvîrşit, mi-am auzit numele strigat. Voiam să fiu scurt, dar nu atît de scurt încît să nu-şi aducă nimeni aminte de mine. I-am felicitat pentru că absorbiseră toată acea cunoaştere, că nu au murit de supradoze sau că nu şi-au băut minţile, apoi i-am sfătuit să se ducă să vadă lumea (dar fără armă la ei) timp de cîţiva ani şi să ajute popoarele să capete apă potabilă, doctorii şi acces la Internet - aşa, ca să se uite şi ei la Animal Planet, cum facem noi. Le-am spus ce naşpa e să creşti sub o dictatură şi cum astfel de lucruri sînt pur şi simplu rele, nu ca hîrtia şi plasticul, care pot fi ori bune, ori rele, depinde de cine vorbeşte. Le-am spus că Războiul e rău şi să nu creadă pe nimeni care le spune că războiul care se derulează acum poate fi bun sau rău, depinde de cine vorbeşte. Apoi am enumerat primele două nevoi ale fiinţei umane, care sînt, în această ordine: Apa şi Curajul. Am adăugat: Curajul, nu Petrolul. (Asta pentru că eram în Texas.) Apoi le-am spus povestea prietenilor mei şi ce li s-a întîmplat după ce au absolvit, şi unele din poveştile astea nu erau deloc frumoase. Unii dintre aceşti absolvenţi de facultate, acum oameni la 50 de ani, încă mai trăiesc cu părinţii lor. Le-am spus apoi (din nou) povestea vieţii mele. Glumesc. Ceea ce le-am spus cu adevărat după chestia cu Apa şi Curajul a fost să nu facă duş în seara aia. Şi-au ieşit din minţi la faza asta. Ce le-a mai păcut! Žnotam cu toţii în sudoare. Apoi m-am aşezat şi m-am mai copt o oră, pînă cînd m-am prefăcut în apă. A doua zi am făcut un sondaj printre oamenii care absolviseră cu cel puţin cinci ani înainte. Nimeni nu-şi amintea cine a fost vorbitorul lor la absolvire, dar toţi recunoşteau că fusese cald (afară). traducere de Ioana AVĂDANI