A unsprezecea poruncă

Nu fi mulțumit! Niciodată! Să nu cumva să se vadă vreo urmă de mulțumire pe fața ta! Îți tihnește ceva? Îți place? Se vede pe tine că ți-a căzut bine ceva? Ești slab! Ești prost! Ești naiv, bă! Ești „meinstrim“! În lumea asta dură nu-ți poți permite o scăpare de dimensiunea asta. O rază de lumină pe chipul tău poate nărui, într-o clipă, zeci de ani în care ai muncit din greu să aduni un tezaur de nazuri. O sclipire de satisfacție scăpată în priviri într-un moment de neatenție pulverizează instantaneu monumentul sclifoselii, clădit cu trudă, o viață întreagă. Cu cît mai enervant te împunge între coaste junghiul produs de amintirea reprimată a oricărui fel de precaritate, cu atît mai mult se ridică băț coada mîndriei. Pe cît de luxuriantă în formă această mîndrie, pe atît de difuză în conținut. Dar nu asta contează. Din avion nu se vede.

Deci, ești un prost cu pedale dacă se citește pe tine vreo urmă de mulțumire. Iar dacă ți-a scăpat printre buze un cuvințel bun, după ce ți-ai consolidat temeinic mușchii feței cu armătură de oțel, ți-ai compromis grav statutul de „tip deosebit“. Pentru că toți enoriașii din jurul templului de cinism pe care l-ai construit cu migală vor observa, cutremurați, această slăbiciune. Ce altceva poate fi o asemenea ezitare? Cum poți numi evadarea unui fulg de zîmbet din adăpostul atomic al unui suflet bine sedat și legat în cămașă de forță, păstrat sub porți blindate? O slăbiciune impardonabilă. O gafă complet nepermisă pentru vedeta dură a grupului. O tulburare adîncă a rînduielilor care te-au plasat în strana „deosebiților“. Doar de acolo, de la înălțimea reputației cîștigate cu trudă, poți să te uiți cu o scîrbă îngăduitoare la ăilalți, iar atunci cînd îndrăznesc să se arate mulțumiți de ceva, să dezlănțui replica nucleară. Pentru că i-ai obișnuit ca, îndată ce fac greșeala de a le plăcea ceva, să întoarcă privirea, instinctiv, spre tine. Să-i validezi. Atunci e momentul tău de glorie. Atunci îi plesnești peste boticurile lor naive cu biciul de flacără al vorbelor puține, dar devastatoare, care le aneantizează ălora orice poftă de a mai fi mulțumiți vreodată.

Le-a plăcut un film? Fă-i proști și sugușează-le orice curaj de a mai face tîmpenia asta! E românesc filmul? Dă-le și-un cap în gură! Le-a plăcut un spectacol? Scuipă-le în plină față un jet de napalm, să se potolească din a mai avea și ei păreri! Plescăie de bucurie în fața unei farfurii la restaurant? Sparge-le-o în cap și amintește-le că sînt niște țărani veniți de la coada vacii! Au citit o carte și au senzația că au priceput ceva? Bagă-le-o pe gît și îndeasă-le-o cu toiagul sfînt al citatelor rupte din context, de la marii sceptici ai planetei! Au fost într-un concediu și vin un pic luminoși de-acolo? Scoate pompa cu pucioasă și dezinfectează-i de idioțeniile astea! Sterilizează-le gîndurile imunde, de neghiobi care cred că s-au simțit și ei bine undeva! Indiferent de situație, mai întîi, conform obiceiurilor care te-au consacrat în poziția de mare inchizitor cultural al grupului, lasă-i un pic să bată cîmpii. Chiar provoacă-i să deschidă gurile, mimînd o vagă curiozitate. Lasă-i, calm, să-și sape cu entuziasm gropile comune. Alteori, dă-le un pic de fir, după ce-au mușcat adînc momeala bine pregătită. Pe urmă, trage tare și mulinează. Odată aduse la mal, ia victimele și îmbracă-le în smoală din cap pînă-n picioare. Pe urmă, dă drumul la norul de pene. Și plimbă-i pe idioți prin piața publică a grupului îngrozit de tăria biblică a argumentelor tale. Pentru că toți știu. Atunci cînd deschizi tu gura, e limpede că vine și sentința cea mai cruntă. Zeul vorbește. Și nimic pe lumea asta nu poate tămădui rănile adînci pe care le sapă vorbele sale. Au îndrăznit să fie mulțumiți de ceva? Atunci își merită pedeapsa.

Dacă detectezi în grup mici semne de insurecție, fii mai atent, dar nu intra în panică. Statutul de tip dur, care cosește prin lanul de proști cu coasa “culturii adevărate“, nu e în pericol, așa cum pare. Enoriașii au nevoie mare de atotștiutorul pedepsitor. Îi face să se simtă în siguranță. Trăiesc în proximitatea unui „tip deosebit“ de la care au ce să învețe. Bunăoară, printre multe altele, de la tine au prins chestia cu „naivitatea penibilă a ăstora din Occident“. Tot de la tine au învățat și despre „rahaturile comerciale“, despre „lipsa generală de sens“, despre „idioții utili“, „oximoronul absolut“, „primitivii de moldoveni“, „cretinii de bucureșteni“, “lipsa cronică de umor a nemților“, „absența vocației istorice la români“, „tîmpenia crasă a americanilor“, „epuizanta fanfaronadă franțuzească“, iar enumerarea rubricilor din acest tabel vast ar lua zile întregi. La un moment dat, cei care stau pe lîngă tine pot și ei să joace rolul ăsta atît de plăcut, memorînd replicile și imitînd mutrele tale scîrbite. Pot și ei să facă ravagii, în alte contexte, cu alți mușterii. Dar nu te teme, poziția ta din grup nu e în pericol. Chiar dacă unii mai mîrîie cîte ceva. Închide-le gura rapid. Pune-i cu botul pe labe. Au nevoie de tine. Ești o sursă de inspirație.

Uneori, totuși, poți să schimbi foaia. Nu-i mai călca în picioare pe fraieri ca un elefant. Uneori, mușcă-i mai discret, cu tehnici șerpești, mimează din cînd în cînd și un pic de toleranță, hărțuiește-i cu ironia cruntă, diversifică tehnicile de păstrare a poziției de inchizitor cultural. Nu trebuie doar să se teamă, ci trebuie să-l și iubească pe călăul părerilor pe care îndrăznesc să le aibă din cînd în cînd. Pentru că există riscul – mic, dar există – ca tot învățîndu-i să nu le placă nimic, la un moment dat să întoarcă privirile mai atent chiar și spre tine. Ăsta e un moment nasol. Iar dacă, pe un fond un pic încins, cineva se-ncruntă, respiră adînc și-ți zice ceva de mamă, să știi că încep vremuri grele.