A cloche-pied
Ţara (ţărişoara, mai curînd) era atît de mică, de îngustă, că nu se putea sta, într-însa, altfel decît într-un picior. Din care cauză bărbaţii cam aduceau a cocostîrci, iar femeile (ce purtau, încă, fuste, " fuste cloş), a clopote cu limba scoasă. Se trecea des, e drept, de pe-un picior pe altul, deoarece defectologilor din ţară (unijambişti şi ei, se înţelege) le era teamă că, prin neutilizare, unul din membre nu putea decît, cu vremea, să se atrofieze (ca la canguri, " cele două membre superioare). Urmarea ar fi fost că, la bărbaţi, acesta, membrul neutilizat, s-ar fi redus pînă la dimensiunea aceluia numit viril, " omul trezindu-se, între picioare (o spunem în virtutea inerţiei!), cu un soi de uger cu două biberoane. Educaţia fizică şi sportul se cultivau, totuşi, din plin, în ţară, cu unele specializări şi preferinţe. Între cele mai gustate competiţii, se numărau acestea cinci: săritura de pe loc (fără elan), jocul de şah şi de popice (figurile cărora sînt strict monopodale), şotronul, cursele în sac şi echitaţia (una exclusiv
