Zgomot

Ziarele ne-au informat, de curînd, că Bucureştiul e unul dintre cele mai zgomotoase oraşe din Europa. În materie de rele, puţini ştiu, mai bine ca noi, să se situeze la superlativ. În ce mă priveşte, n-aveam nevoie de presă ca să identific infernul sonor în care trăiesc zi şi noapte. Şi sînt foarte sceptic cu privire la posibilitatea de a asana acest infern. Pentru că rădăcinile lui sînt multiple şi, pe termen scurt, nereformabile. O lege care să ne protejeze de poluarea sonoră nu există şi, chiar dacă ar exista, ea n-ar impune, în lumea românească, mai multă ordine decît oricare dintre legile în vigoare, simple obiecte de slalom şmecher pentru infractorii de vocaţie din jur. Ar trebui umblat, în primul rînd, la educaţie. Nu doar la cea "instituţională", cît, mai ales, la cea a anilor preşcolari. Românii s-au învăţat, de mici, să vorbească tare. Vocea lor nu mai are registre variabile, discreţii, modulaţii, nuanţe. Totul se rosteşte în acelaşi plan, unul al percuţiei nemiloase. Nu se spune decît ceea ce se poate striga. Rîsul a fost înlocuit de sughiţul măgăresc, ceremonia comunicării s-a redus la un soi de băşcălie răstită. E ca şi cum coardele vocale ale tuturor ar fi devenit nişte odgoane monotone, incapabile să reproducă mai mult de două-trei trepte ale sunetului. Această degenerescenţă e dublată de sentimentul psihotic al unora dintre compatrioţii noştri că sînt singuri în oraş, pe stradă, la restaurant. Că pot, prin urmare, să-şi pună la maximum muzica preferată, că pot vocifera fără să ia notă de prezenţa altora, că pot chiui ca pe cîmp la ora trei dimineaţa. Bucureşteanul de azi e suveran. Se simte bine. Se plimbă prin tîrg ca printr-o ogradă de uz privat: rage, ambreiază viril, înjură, se lăfăie, euforic, într-o mare de decibeli. Cei încă "neadaptaţi" trebuie să se resemneze: să asculte "în direct" manelele care explodează din cîte o bronzată maşină decapotabilă, să mănînce auzind, de la masa vecină, vreun manager harnic care distribuie ordine prin telefonul mobil, face goange amantei şi spune bancuri amicilor de departe, să se trezească dis-de-dimineaţă în ţipuriturile vesele ale celor care vin la slujbă devreme şi sînt loviţi de o volubilitate isterică. N-ai voie să te superi. E libertate. E democraţie. S-a terminat cu elitismul şi cu fasoanele. Dar, dincolo de educaţie, mai e ceva: un îndărătnic spirit al vremii şi al locului. "Se poartă" dezinhibiţia, lejeritatea ofensivă, egalitarismul plebeu. Bărbaţii trebuie să vorbească birjăreşte, femeile băieţeşte, copiii golăneşte. Îmbrăcămintea trebuie să fie zglobiu deşelată, limbajul deochiat, coafura - rebelă. În plus, oraşul s-a umplut de mahalagii bogaţi, care îşi savurează, perplecşi, avutul. Jeep-ul, care, la obîrşie, era o maşină de teren, a ajuns să domine oraşul ca un simbol al luxului. Au apărut şi nişte vehicule insectiforme - nu ştiu cum le spune -, amestec de motocicletă şi tractor, care n-au nici un sens pe marile bulevarde, decît să facă un zgomot asurzitor. Noaptea se organizează curse acrobatice de maşini nervoase şi foarte scumpe, conduse, după toate aparenţele, de mici descreieraţi de bani gata, pe care nimeni nu-i poate disciplina. În timpul acestor exerciţii, pe strada Paris (am mai scris despre asta) au murit oameni. Eşti silit să dormi printre picături, terorizat de răzmeriţa generalizată a motoarelor. Poliţia e definitiv absentă. Ea nu pare să lucreze decît cu extremele: nu apare decît în preajma catastrofei rutiere sau lîngă contravenientul mărunt, care a depăşit viteza legală cu 5 km/oră. Hoardele de ţoape juvenile care asigură insomnia bucureştenilor în centru ca şi pe arterele colaterale n-au a se teme de nimic. Şi nici măcar nu te poţi supăra. E libertate. E democraţie. Ca să nu spunem că eşti bătrîn, defazat, ofticos... La cele de mai sus, se adaugă şi interminabilele şantiere ale unei capitale supuse celei mai bezmetice hărţuieli urbanistice, sistemele de alarmă care se declanşează la orice oră din zi şi din noapte şi piuie îndelung pînă se găseşte cineva să le oprească, fluierele greviştilor de lîngă Guvern, lătrăturile cîinilor şi contondentele bătălii de vorbe ale talk-show-urilor de televiziune. Cum să speri că toate aceste inconturnabile realizări post-revoluţionare vor fi revizuite, adaptate scării umane şi, la limită, abandonate? Sîntem condamnaţi la zgomot. Pe viaţă.