Vremuri tulburi, oameni de mîna a doua
Criza lumii de azi (și a României) e boală veche. Iată cum o descrie Alexis de Tocqueville în 1835 (Despre democrație în America, trad. românească, Humanitas, 1995):
„Oare unde ne aflăm? Oamenii religioși combat libertatea, iar prietenii libertății atacă religiile; spirite nobile și generoase laudă sclavia și suflete josnice și senile preconizează independența; cetățeni cinstiți și luminați se împotrivesc oricărui progres, în timp ce oameni lipsiți de patriotism și moralitate devin apostolii civilizației și ai luminilor! Oare toate secolele s-au asemănat cu al nostru? Omul să fi avut el întotdeauna înaintea ochilor, ca-n zilele noastre, o lume în care nimic nu se leagă, în care virtutea nu are geniu și geniul nu are onoare, în care dragostea de ordine se confundă cu atracția pentru tirani, iar cultul sacru al libertății, cu disprețul pentru legi; o lume în care conștiința nu aruncă decît o lumină incertă asupra acțiunilor omenești, în care nimic nu mai pare să fie nici interzis, nici permis, nici cinstit, nici rușinos, nici adevărat, nici fals?“
Pe teme asemănătoare și mai apropiate de noi, adaug, cu maximă modestie, și un text pe care l-am scris – n-o să credeți – în 1993! Adică acum!
(…). Nu personalitățile dau nota distinctivă a perioadei pe care o traversăm. Caracteristice sînt, mai curînd, relevanța social-politică și ecoul mediatic dobîndite, peste noapte, de personaje secundare. Asistăm la o invazie masivă a oamenilor de mîna a doua și a treia. Democrația „de tranziție“ a adus cu sine, în primul rînd, vedetizarea mediocrității, șansa acordată dotației precare de a se impune cu insolență, înlocuind calificarea prin tupeu și legitimitatea morală printr-un mărunt instinct al oportunității. O criză a „daimonicului“, s-ar spune: nimeni nu pare posedat de duhuri înalte, fie ele bune sau rele. Binele e, de cele mai multe ori, inexpresiv, iar răul nu sare dincolo de zarva mahalalei: o lume de îngeri anemici și de diavoli kitsch. Oameni care, în mod normal, ar fi îmbătrînit în papuci, moțăind cu Scînteia în mînă, au ajuns parlamentari: dau interviuri, conduc comisii și se aferează pe la felurite festivități, cu un zel stîngaci, de figuranți. Cîte un anonim pe care, în cel mai bun caz, ți-l poți imagina ca responsabil de bloc conduce ziare și campanii electorale. Cîte un funcționar palid, cu aerul unui notar de provincie, ajunge demnitar. E plină scena de ingineri deviați, de avocați scăpătați, de contabili care poartă în raniță bastonul de ministru. Nu lipsesc nici gospodinele în transă ideologică, nici scriitorii care se jertfesc pentru națiune, pentru a combate la Cameră sau în studiouri de televiziune, nici preoțimea de partid și de stat. Disproporția dintre calibrul omenesc și profesional al unora și poziția publică pe care și-au adjudecat-o e amețitoare. Absența oricărei performanțe, semidoctismul și nerușinarea par singurele „înzestrări“ cu oarecari perspective de reușită. Exemple? Se pot da cu nemiluita. (…) Peste tot sînt de găsit oameni de mîna a doua, supradimensionați. (…) Orice zurbargiu se crede chemat să înjure guvernul, orice lichea se crede datoare să-l apere. Sîntem la toate nivelurile asaltați de un batalion de plutonieri-majori, travestiți țanțoși în uniforme de general. Rezultatul e în același timp catastrofal și plicticos.
Același lucru, în presă. Gazetăria a devenit un teritoriu inflaționar. Au apărut, din pămînt și piatră seacă, sute și sute de ziariști: unii mai tinerei, plini încă de stupori gramaticale, dar volubili și poftind la notorietate, alții mai bătrîiori, străduindu-se, frustrați, să sfîrșească în glorie. Te miri cine te încondeiează drastic, te ia de sus, dă cu tine de caldarîm, te mustră, te clasează, te desființează sau te iartă. Agitați somnambulici își iau maniere de Pamfil Șeicaru, duduițe incerte te execută scurt, cu un aplomb de moașe comunale.
Sîntem prinși între două fronturi de mediocritate: mediocritatea activă a politicienilor și mediocritatea „contemplativă“ a comentatorilor. Mi se va spune că generalizez fără temei, că sînt nedrept cu cei cîțiva care totuși, de o parte și de alta, fac figură mai mult decît onorabilă. Se poate. Dar sînt obosit și exasperat. Vreau să înceapă mai repede o altă piesă: o piesă în care nu există doar personaje secundare și în care distribuția nu e alcătuită numai din dubluri…
