Viruși, proteste, libertate

Teologii ne învață că, pentru a înțelege problema răului, trebuie să reflectăm la problema libertății. Creatorul ne-a vrut perfecți („după chipul și asemănarea Lui”). Dar un robot, adică o ființă programată să facă numai ce trebuie, teleghidat de proiectul fabricantului lui, nu are nici un merit. Trebuie să faci ce trebuie, adică ce e bine, nu pentru că „așa ești făcut”, ci pentru că alegi cum trebuie între bine și rău: compari, evaluezi și optezi. Problema este că, pentru a opta, e nevoie de alternativă: ai, pe de o parte, varianta bună și, pe de alta, varianta rea. Cu alte cuvinte, există, din principiu, posibilitatea de a alege greșit. Dar fără această posibilitate, nu te poți numi „liber”. „Păcatul” se definește, deci, în varianta teologală, ca proastă utilizare a libertății, ca alegere greșită, cu consecințele de rigoare. Ai avut șansa să faci ce trebuie și ai ratat-o: faci ce crezi tu că trebuie, ce-ți convine ție, ce coincide cu impulsul tău de moment: manevrezi, derapant, darul libertății, cu care te-a înzestrat Dumnezeu.

Pe acest fundal, libertatea se conturează, ab initio, drept o valoare relativă: important este ce faci cu ea. Ceea ce e evident mai ales în viața comunitară. Un stat democratic e musai să garanteze libertatea cetățenilor lui. De fapt, politic vorbind, statul nu oferă „libertate” în sens generic, ci garantează „libertăți” specifice. Iar libertățile nu pot exista coerent și armonios fără reguli. Un stat în care nu există decît drepturi și „libertăți” tinde spre anarhie, iar unul care lucrează doar cu obligații (fără drepturi) devine dictatură.

În statele totalitare, libertatea și libertățile sînt simplă demagogie. În statele democratice, libertatea și libertățile există, dar sînt și ele supuse manipulării, instrumentalizării politice, bunului plac al unor lideri sau al amatorilor de gesticulație publică, în numele unor interese personale sau de grup, al unor ideologii la modă sau al unor decorative „frumosisme” civice… Să nu uităm că, uneori, un rol semnificativ îl are și prostia fudulă…

Indiscutabil, regulile sînt, prin definiție, antipatice. Mai ales cînd vin de la guvernanți, care sînt și ei cam antipatici (și pentru Opoziție, și pentru „poporul suveran”). Indiscutabil, miniștrii pot greși, indiscutabil, dreptul de a protesta e sacru într-o democrație adevărată. Dar, indiscutabil, bombăneala poate fi și ea, uneori, un reflex orb, o „chermeză” șmecheră, o „profesie” rentabilă sau o pură „aflare în treabă”. Pe scurt: un fel de a te enerva că ți se pun limite.

Ca să mă refer la situația pe care o trăim, pot spune, sincer, că m-a dezamăgit bîlbîiala inconsistentă a Puterii, care știa de două luni că „urgența” se va încheia pe 15 mai, dar încă negocia în noaptea de 14 spre 15 ce trebuie făcut, concret, în continuare. Ar fi multe de spus și despre modul în care sistemul nostru sanitar a fost prins pe picior greșit de o amenințare drastică (deși s-a întîmplat și la „case mai bune”). Pe de altă parte, ca unul care mă declar incompetent în materie de virusologie, de epidemologie, de medicină în general, prefer să iau în serios ce spun specialiștii decît să construiesc, încîntat de deșteptăciunea mea geto-dacică, ipoteze și scenarii secrete, gîndite asasin de o „ocultă” mondială sau măcar dîmbovițeană, în speranța să ne încalece. Dacă am de ales între riscul de a fi sufocat pe viață de Klaus Iohannis și Ludovic Orban și riscul de a muri de coronavirus, prefer prima variantă. La ea, orișicît, se mai poate umbla…

În rest, sigur că mă pot abona și eu la o Piață a Victoriei glorioasă! Păi, cum?! De ani de zile, medicii își bat joc de libertatea mea. Că să nu mănînc slănină, că să cam renunț la cafea, că țuica face rău, că dacă răcesc să iau aspirină, că să fac sport, că să beau cel puțin doi litri de apă pe zi etc. Cu ce drept intră spitalul în modul meu de viață, în poftele și obiceiurile mele?! Am ajuns în asemenea hal încît să trăiesc după legile nutriționiștilor? Asta e democrație? Nu cumva e o păcăleală, un complot (ori un conflict) al spitalelor cu farmaciile, al fermelor de legume cu crescătoriile de porci, al distribuitorilor de apă cu producătorii de vinuri? Păi, atunci nu e mai bine să protestez în fața Guvernului, înfrățit cu atîta lume bună (dacii liberi, de exemplu) și să mă pup cu potențiali infectați, ca să demonstrez că sînt patriot și inteligent asimptomatic? Am înțeles, decenii întregi, să pun libertatea personală pe planul doi. Asta era situația sub dictatură (care însă – știm, știm! – avea și părți bune, să nu uităm: metroul, concediile sindicale, blocurile de pe Moșilor și petrochimia). Dar niciodată nu e prea tîrziu. Acum voi lupta, în sfîrșit, pentru libertate! Pașnic, pînă nu va rămîne piatră pe piatră! Mă voi spăla pe mîini numai dacă vreau (vorba unuia de pe WhatsApp: dacă ne mai trimit chinezii încă un virus, o să ajungem să ne spălăm și pe picioare…). Gata cu dictatura! Gata cu „statul paralel”! Vom muri și vom fi liberi! Sau vom trăi și vom vota, în sfîrșit, cum trebuie! Pentru eroism, avem deja vechi tradiții. Uite, de pildă, Topîrceanu: „Cînd se ia cîte-o măsură, / Lumea-njură pe agentul sanitar / Și-l întreabă fără noimă: / «Ce-ai cu noi, mă? / Pentru ce să dăm cu var?!»“.