Viaţa şi opera

O pedagogie vag marxizantă - anticipată totuşi de Sainte-Beuve - ne-a deprins cu ideea că opera oricărui producător de cultură e "oglindirea", efectul, "transfigurarea" vieţii sale. Biografia explică textul. Marcel Proust, a cărui viaţă n-a fost lipsită de un patos secret, a scris o celebră replică la această prejudecată (Contre Sainte-Beuve), ca unul care ştia din proprie experienţă că "o carte e produsul unui alt eu (s.m.), decît cel care se manifestă în deprinderile noastre, în viaţa noastră publică şi în viciile noastre". Nu ştiu cît de departe se poate merge cu această disjuncţie proustiană. În definitiv, creativitatea nu e neapărat o formă de schizofrenie, nu valorifică întotdeauna o patologică dedublare a personalităţii. Există experienţe şi evenimente de viaţă care au, inevitabil, un anumit ecou, mai discret sau mai apăsat, asupra operei. Proust are însă dreptate să refuze simetriile mecanice şi inferenţele grosolane. E de presupus că fiecare dă, în lucrările sale literare sau ştiinţifice, tot ce are mai bun. Cu alte cuvinte, textul, cînd e împlinit, bate biografia. Vieţi precare sau amendabile - ca ale lui Villon, Rimbaud sau Modigliani - nu exclud opere admirabile. Opţiuni politice delirante - vezi Céline, Aragon, Heidegger şi Sartre - nu reuşesc să diminueze talentul şi anvergura. Îţi pare rău, condamni ceea ce e de condamnat, regreţi, uneori, că autorii la care ţii au bătut cîmpii fără măcar să-şi amendeze, retrospectiv, greşelile, dar nu încetezi să te bucuri de reuşita lor artistică sau intelectuală. O "răpide ochire" în măruntaiele proprii te va ajuta, de altfel, să nu te grăbeşti cu ridicatul pietrei şi cu clasificările în alb-negru. Dar chiar vieţile oamenilor, indiferent dacă se cuplează sau nu cu o operă (mai mult sau mai puţin reuşită), sînt departe de a fi ansambluri omogene. Avem cu toţii perioade bune şi perioade rele, avem cu toţii, în raniţă, isprăvi dezonorante şi isprăvi onorabile. De aceea, nu putem fi judecaţi pe fragmente. Decisive sînt bilanţul, dominanta, proporţia. Judecata optimă, judecata corectă nu poate fi decît cea "finală", adică cea survenită în clipa din urmă a insului şi a lumii... Nu spun toate astea ca să relativizez culpa unora şi a altora sau ca să scot din discuţie dimensiunea morală a unui autor sau a altuia. Vreau doar să avertizez asupra riscului de a manipula isteric sabia dreptăţii şi de a căuta cu lumînarea răul. Vreau să atrag atenţia asupra cercului vicios al "demascărilor". Cu cît o să vorbim mai mult de "odioşii" dintr-o parte, vom amplifica zelul de a identifica "odioşii" celeilalte părţi. Cu cît vom publica mai multe caricaturi antimusulmane, cu atît vom avea mai multe incendii antieuropene. În 1959, un profesor de la Cambridge, C.P. Snow, a scris o carte de mare succes şi perfect stupidă: Cele două culturi. Omul descoperea, candid, că există o cultură a "literaţilor" şi una a "ştiinţei pozitive", le punea apoi într-un trivial contrast (unii reacţionari, unii progresişti, unii de dreapta, unii de stînga, unii aroganţi, ceilalţi plini de compasiune pentru aproapele) şi le cerea, în final, să se împace, luînd ca model literatura sovietică a momentului, în care figura inginerului a devenit centrală. Dar chiar şi un ideolog caraghios ca C.P. Snow face efortul să-şi nuanţeze opiniile. Dostoievski - spune el - e un scriitor genial. Dacă însă îi citeşti jurnalul, te îngrozeşti: pledează pentru război, susţine autocraţia cea mai arbitrară, e antisemit, consimte la exploatarea maselor, e, pe scurt, ultrareacţionar. Prin contrast, Cernîşevski e băiat de zahăr: deschis la inimă şi la minte, plin de bunăvoinţă, de pasiune socială, de elan justiţiar. Posteritatea e însă capricioasă. Pe termen lung, ea iartă relele şi consacră opera valoroasă, indiferent de caracterul antipatic sau simpatic al autorilor. Nici un cititor normal nu stă pe gînduri, dacă are de ales între Ce-i de făcut? al lui Cernîşevski şi Fraţii Karamazov. Misterul juxtapunerii dintre o "fire întoarsă" şi genialitate ne scapă oricum, iar obstinaţia de a-l lămuri ne va face să pierdem multe ceasuri de lectură exaltantă. Am scris, cu ani în urmă, tot în Dilema (pe atunci nouă), un articol despre procesul devastator făcut lui Mircea Eliade, ca urmare a păcatelor lui de tinereţe. Spuneam că justeţea unui asemenea proces depinde de discernămîntul judecătorilor şi de simţul lor pentru măsură: în fond, ni se cere să admitem ca fiind omeneşte posibilă convieţuirea (paradoxală?) între un episod ideologic nefast şi o creativitate validă, autonomă. Dacă însă construim ruguri, incendiem biblioteci şi proferăm excomunicări, atunci nu trebuie să ne mire cînd, mai devreme sau mai tîrziu, vedem aprinzîndu-se ruguri contrare. Furor-ul demascărilor ne duce, automat, în pragul unui nefericit ping-pong planetar: "X e un scriitor fascist!" - "Da, dar şi Y e un scriitor comunist!" - "Bine, dar Y n-a omorît oameni!" - "Păi, nici X n-a omorît oameni!" - "Da, însă doctrina la care a aderat X a fost una criminală!" - "E adevărat, dar şi doctrina la care a aderat Y a fost criminală!" - "Totuşi, X n-a avut nici măcar bunul-simţ să retracteze!" - "Şi ce, Y a avut?" - "Da, dar după deriva comunistă, Y a devenit om cumsecade şi a făcut mult bine!" - "Păi, şi X, după momentul legionar, s-a potolit şi a făcut mult bine!". Întrucît e moralmente imposibil să spui că unele demascări (cele privind extrema dreaptă) sînt legitime, în vreme ce altele (cele privind extrema stîngă) sînt abuzive, singura soluţie e ca una din tabere să fie mai înţeleaptă decît cealaltă şi să iasă din caruselul recriminărilor. Sau, atunci, să facem, fără supărare, o dată pentru totdeauna, un exerciţiu de confesiune şi apoi, limpeziţi, să pornim împreună mai departe, cu tot ceea ce a rămas nepătat în noi.