Vechime şi bătrîneţe

Limbile germanice au, pentru "vechi" şi "bătrîn", un singur cuvînt: old (engl.), respectiv alt (germ.). De unde un semnificativ echivoc: termenul poate desemna şi decrepitudinea, vîrsta tîrzie, asociată cu apropierea morţii, dar şi valoarea adăugată pe care o dă unui obiect îndelunga supravieţuire, durata, persistenţa în timp. În româneşte, acelaşi echivoc se distribuie în două cuvinte: vechimea şi bătrîneţea. Hainele "vechi" indică scăpătare, "învechirea" poate semnala valabilitatea expirată, ieşirea din uz, dar "vinul vechi", "prietenii vechi", "manuscrisele vechi" sînt, dimpotrivă, lucruri preţioase. Ca şi Dilema veche... Bătrîneţea, la rîndul ei, poate fi vîrsta bolilor şi a împuţinării, dar şi vîrsta înţelepciunii, a experienţei, a prestigiului. Bătrînii azilurilor sînt trişti. Bătrînii cetăţii sînt impunători. Din păcate, viaţa cotidiană valorifică, în mult mai mare măsură, latura sumbră a celor doi termeni, pejoraţia lor. Bătrînii încurcă: blochează culoarele gloriei, împovărează bugetul familiei şi al statului, nu reuşesc să moară la timp. Sînt "vechituri". Sînt "o problemă". Şi cîtă vreme îi percepem ca problemă, nu avem acces la nici o soluţie. Soluţia începe să se contureze abia după ce schimbăm perspectiva, abia după ce descoperim atuurile vîrstei tîrzii, tonusul ei subtil, iradierea exemplarităţii ei. O asemenea schimbare de perspectivă a încercat, acum cîţiva ani, James Hillman, un bătrîn profesor american de descendenţă jungiană, într-o carte intitulată The Force of Character. And the lasting Life ("Puterea caracterului. Şi viaţa care durează"). E o carte despre bătrîneţe, înţeleasă ca splendoare a vechimii. Pentru ca cititorul să-şi facă o idee, îi voi pune la dispoziţie cîteva citate: "ŤVechi» (old) este un cuvînt el însuşi foarte vechi, derivat, probabil, dintr-o rădăcină indo-europeană care înseamnă Ťa hrăni». Dacă mergem pe urma cuvîntului în gotică, norvegiană veche şi engleză veche, descoperim că ceva Ťvechi» e ceva bine nutrit, matur, copt. (...). Lumea e, pentru noi, hrănitoare, atunci cînd îi simţim vechimea. Sufletul omenesc nu se alege cu mare lucru din lumea nouă a ultimelor descoperiri sau din frumuseţile futuristice ale inovaţiei permanente, căci toate astea nu oferă nimic statornic. (...). Nu acele lumi, ci această lume stră-veche. Cuvîntul englezesc pentru Ťlume» (world) se scria, cîndva, wereald, weorold, şi desemna acest loc hrănitor, plin de eald (old, vechi). E ca şi cum Ťvechiul» ar fi ascunsul Ťlumii» (...). A îmbătrîni e a deschide o poartă spre orizontul vechimii. (...) Şi cum altfel am putea descoperi vechimea lumii (...) fără să devenim vechi noi înşine, fără să îmbătrînim? Bătrînii poartă povara înţelepciunii, ceea ce nu înseamnă altceva, decît că ei cunosc căile lumii, căci îi împărtăşesc vechimea. Au aceeaşi stare cu ea." "Cînd sîntem bătrîni din toată inima, autentici în fiinţa noastră, în adevărul prezenţei noastre, cu tot ce e în ea gravitas şi excentricitate, asta se răsfrînge, indirect, asupra binelui public şi, prin aceasta, şi asupra binelui tinerelor generaţii. Ceea ce face din bătrîneţe o ocupaţie permanentă (a full-time job), din care nu ieşi niciodată la pensie." "A fi bătrîn e o aventură. Să ieşi din cadă şi să alergi la telefon, sau pur şi simplu să cobori cîteva trepte implică tot atîtea riscuri ca o călătorie prin deşertul Gobi călare pe o cămilă. Altădată, cînd ne ajutau picioarele, coboram scările rapid şi eram de îndată la uşă. Acum însă, cine ştie cînd ne lasă, în mod perfid, genunchii şi cînd vom rata, la coborîre, o treaptă. Altădată învăţam de la vulpi şi şoimi; astăzi învăţătoarele şi învăţătorii noştri sînt morsele, broaştele ţestoase şi elanii înnămoliţi în mlaştini. Aventura lentorii." ...Ar fi o utopie să aşteptăm de la guvernanţi o reevaluare a pensiilor, pe baza unei reevaluări a bătrîneţii din perspectiva lui James Hillman. Ne-am declara mulţumiţi dacă şi-ar aminti măcar de Beatles: "Will you still need me, will you still feed me, when I’m sixty-four?".