Uzul parlamentar al limbii
Aş propune unui tînăr cercetător în psihologie, sociologie, lingvistică sau jurnalism, un doctorat copios, interdisciplinar, despre felul în care parlamentarii noştri folosesc limba română. Discursul e (ar trebui să fie) una dintre activităţile de bază ale reprezentanţilor noştri, fie că e vorba de declaraţii politice, de replică, dispută, dezbatere, pledoarie sau atac. Parlamentarul e cineva care "parlamentează". Şi pentru că o face adesea, ca să spunem aşa, în faţa întregii naţiuni, el furnizează - vrea, nu vrea - un model de vorbire publică, un exemplu (sau un contraexemplu) de adecvare şi expresivitate. Există discursuri parlamentare memorabile, formulări celebre, mari numere de virtuozitate retorică. În această privinţă, recolta celor peste şaptesprezece ani de democraţie autohtonă e întristătoare. Abia dacă ne amintim cîteva prostii monumentale, cîteva episoade de circ şi, mai ales, saci întregi de agramatisme. Nu că n-ar fi existat şi discursuri decente. Dar ele s-au pierdut într-un ocean de vorbărie primară, în clisa stereotipiei, a ignoranţei, a grosolăniei voioase. Cum, cînd şi despre ce vorbesc parlamentarii? Trebuie să spunem, mai întîi, că unii nu vorbesc deloc. Un procent majoritar de "aleşi" cultivă moţăiala dulce a unui simplu "act de prezenţă". Din acest punct de vedere, avem de-a face cu o meserie minunată: poţi traversa un mandat întreg fără să te observe nimeni, fără ca alegătorii tăi să perceapă în vreun fel efectele, fie şi formale, ale opţiunii lor. Trăieşti, patru ani, din ridicarea anonimă a mîinii, atunci cînd conducătorul şedinţei o cere. Putem spune, fără exagerare, că ţara a fost condusă, în mai toţi anii fragedei noastre democraţii, de o maşină de vot fără chip, activă, între două aţipeli, pe fundalul lătrător întreţinut de cîţiva demagogi. Pentru că unii, totuşi, vorbesc. O astfel de iniţiativă poate avea mai multe explicaţii. Unii vorbesc dacă li se ordonă. De cîte ori un şef politic construieşte o ofensivă electorală, el poate distribui roluri de intervenţie oricărui "coleg" bucuros să-şi consolideze statutul de mercenar docil. Alţii vorbesc pentru a se "remarca" în ochii conducerii de partid. Sînt soldaţi credincioşi, doritori să fie ţinuţi minte cînd se vor alcătui listele campaniei viitoare. Faţă de ei, vorbitorii de tip histrionic, încîntaţi să se audă, siguri de hazul şi de şarmul lor irezistibil, par nişte adevăraţi artişti. Ei au aerul că nu vor nimic, în afară de aplauze şi ocheade complice. De la afectarea semidoctă la băşcălia ostăşească, de la sentimentalismul bălos la furia justiţiară, "tribunii" de acest gen recurg la toate şmecheriile, la toate ieftinătăţile tiradei de bodegă şi, uneori, sfîrşesc prin a se emoţiona, candid, de propria lor înscenare. Mai sînt şi "deştepţii", competenţele vag plictisite de amatorismul general: ei se îndreaptă spre pupitru cu un zîmbet excedat, de genul "hai să vă mai explic o dată, gogomanilor, cum stau de fapt lucrurile!". O altă categorie de vorbitori sînt "sufletele sensibile", cei care nu se pot abţine să se manifeste, cînd apar la orizont teme fierbinţi, cum ar fi patria, viitorul, credinţa strămoşească, complotul antiromânesc şi perversiunile sexuale ne-româneşti. Cei mai mulţi însă se înscriu la cuvînt strict pentru a da la cap. Colegilor din alte partide, preşedintelui, instituţiilor neserviabile, cumnatului sau vreunui vecin. Parlamentul e - nu-i aşa? - teatrul de desfăşurare al "luptei parlamentare", indiferent care e motivaţia acestei lupte: succesul electoral, ura personală, interesul deghizat, mitocănia agresivă sau voluptatea pură a arţagului. Toate sub protecţia imunităţii parlamentare, simbol al libertăţii de expresie, de opinie, de disociere... Un liant fatal îi ţine laolaltă pe aproape toţi reprezentanţii categoriilor de mai sus: proasta - uneori catastrofala - utilizare a limbii materne. Modul lor de a se exprima are, în cel mai bun caz, virtutea platitudinii. În rest, avem de-a face cu toate speciile eşcului retoric: trivialitatea, locul comun, gramatica agonizantă, vocabularul anemic, vidul intelectual. Urme descurajante ale limbii de lemn (cu variantele Scînteia, "învăţămînt de partid", "plenară C.C.", "Cîntarea României" etc.) se îmbină cu un amplu balast de vag morfologic şi de inapetenţă sintactică. Mai toţi cei care ne reprezintă au alura unor inşi şcoliţi la fără frecvenţă, cu merite "deosebite" "pe tărîmul" "frontului" ideologic. Excepţiile (mai frecvente printre parlamentarii maghiari) nu au masa critică necesară pentru a îndrepta lucrurile. Păcat! Limba română e un minunat instrument de lucru, iar Parlamentul, în principiu, o instituţie onorabilă.
