Ușa închisă
Un simbol al culturii politice din România: ușa închisă a biroului lui Liviu Dragnea de la Camera Deputaților. Acesta, înaintea tuturor discuțiilor importante din Guvern, din Cameră, din partid obișnuiește să și strîngă acoliții, clienții, baronii înapoia acestei uși: acolo negociază pe rupte diferite privilegii, funcții și contracte în schimbul susținerii politice, fie că este vorba despre eliminarea adversarilor din partid, despre adoptarea unor legi sau ordonanțe și, în general, despre orice e important în viața politică. Abia apoi urmează ședința oficială a unei instituții: CEx-ul în partid, ședința Parlamentului, ședința de Guvern. Instituția, dezbaterile din cadrul ei și deciziile sale devin numai o formalitate, deoarece nu fac decît să execute punctele unei învoieli informale și ținute ascunsă. Ce-ar mai fi aici de spus?
Mai întîi, partidul și chiar statul devin instituții vide de conținut, executante ale deciziilor luate de șef împreună cu un grup mic de acoliți, care îl susțin în schimbul unor emolumente. Statul, pentru a nu mai vorbi despre partid, devine proprietatea șefului, care prin mecanismele parlamentare sau guvernamentale se poate sustrage oricărui control și oricărei legislații sau regulament formal. Nu-i convine lui Dragnea un complet de judecată de la Înalta Curte, care trebuie să-i judece apelul? Dă o lege în Parlament care să schimbe felul în care se trag la sorți judecătorii completelor. Decide Înalta Curte că legea abia dată n o obligă să-i tragă la sorți decît la începutul lui 2019, pune Dragnea guvernul să obțină de la Curtea Constituțională să oblige Înalta Curte să tragă la sorți judecătorii completelor cu două luni mai devreme. Îi trage la sorți imediat, dar, vai, tot nu iese completul pe care și-l dorea Liviu Dragnea: atunci cere și obține de la Curtea de Apel blocarea proceselor, pînă cînd va apărea motivarea CCR. Care nu se grăbește. Cred că nimeni nu mai înțelege, de fapt, de ce Liviu Dragnea nu pune guvernul să emită o OUG în care să se scrie negru pe alb că Liviu Dragnea are dreptul – avînd în vedere uriașele merite aduse patriei în anul centenar – să-și aleagă singur completul de judecători și, pentru mai multă siguranță, să le stabilească și pensiile acestora, mărite sau micșorate, după cum urmează să fie sentința.
Susțin că vina nu-i exclusiv a lui Dragnea: el însuși este rezultatul unei anumite culturi politice – a supușeniei și a tîrguielii în ascuns. Nu se negociază direct, deschis, formal în politica din România. În declarații, toți politicienii (de la Putere sau de la Opoziție) sînt „bărbați“, au principii ferme, n-au de gînd să cedeze un pas. Poporul trebuie să vadă în ei niște stînci de intransigență. Cuvîntul „compromis“ e rău văzut, iar actul e declarat rușinos. Se uită și se vrea uitat faptul că politica democratică însemnă compromis și negociere. Dar să fie pe față, deschis, asumat, astfel încît nu orice să fie posibil, nu orice mizerie să devină fapt. Or, tocmai fiindcă la noi orice devine sau poate deveni fapt, negocierea trebuie să fie ascunsă prin birouri în spatele unor uși închise.
Da, ar fi bine să existe anumite compromisuri politice autentice între Putere și Opoziție, între majoritate și președinte în chestiuni esențiale, și bineînțeles, și în interiorul Opoziției sau chiar al unui singur partid. Diviziunea, ruptura totală n-au cum să încurajeze efortul colectiv, ameliorarea condițiilor generale, reformele din Sănătate, Justiție, Educație etc. Dar de ce n-avem compromisuri politice? N-avem compromisuri fiindcă avem tîrguieli la tot pasul. „Principialii“ noștri „bărbați de stat“ de la televizor devin prin birourile șefilor o trupă de lingăi și de precupeți. Ceea ce convin între ei „nu poate fi mărturisit public“. Iar impertinența și aroganța cu care se afișează nu sînt decît reversul slugărniciei din ascuns.
La modul mai general, cultura politică a românilor (mai ales din „regat“) s a alcătuit în condițiile unui stat prădalnic și unei clase politice foarte adesea discreționare – chiar și înainte de comunism. O experiență ancestrală l-a învățat pe român că statul „nu-i al lui“, ci al unor „boieri“, și că el îi este inamic. Soluția este fie să-l șmecherească, furîndu-l cît mai mult cu putință, fie, dacă are ocazia, să-l „călărească“ pentru a stoarce maximum de avantaje pentru sine, familie și clanul său de apropiați. Statul modern, cu instituțiile sale cu rol decisiv, unde se iau decizii fără caracter personal, îi este funciarmente străin și nu crede că un astfel de stat poate exista altfel decît pe hîrtie. Statul și legea sa sînt pentru el o mașinărie de formalizare a unor decizii și interese private.
Sigur, Dragnea și ai lui sînt azi urîți și disprețuiți de majoritatea românilor. De ce rezistă totuși atît de mult la putere, în ciuda politicii mizerabile pe care o practică? Secretul puterii lui Liviu Dragnea este, mă tem, faptul că prea mulți, în ascuns, îl invidiază și că, dacă ar fi în locul lui, ar face întocmai.
