Ură și șah-mat
Poftă de anihilare a celuilalt, organizare ideologică a furiei (eventual cu corolarul crimei), invidie, antipatie viscerală etc., ura este, privită atent, şi un atentat la libertatea celui pe care îl urăşti. Îl condamni, prin ură, la un statut din care nu mai are nici o ieşire. Orice face, orice spune, orice invocă, în apărarea sa, lasă ura neatinsă. Sau o amplifică. I se refuză tot, pînă şi căinţa (dacă a greşit), pînă şi iertarea. E, în eternitate, o sursă de afecte negative. Nu poate decît să greşească. Cu alte cuvinte, cel care are ghinionul să stîrnească ura cuiva este într-o situaţie de şah-mat. Nu-i rămîne decît să dispară. Pot da, mai ales din lumea politică, exemple multiple. Dacă guvernul urăşte opoziţia sau pe reprezentanţii ei, nimic din ceea ce vine ca propunere sau ca analiză critică, din partea opoziţiei, nu e luat în seamă. Opoziţia nu poate fi decît arbitrară, parşivă, avidă de putere, coruptă. La fel, dacă opoziţia urăşte guvernul, toate măsurile guvernului sînt socotite inepte şi vinovate: e grav dacă nu face arestări, dar şi dacă le face, e grav şi dacă ripostează demn Uniunii Europene şi dacă e prea acomodant, e grav şi dacă zice „hăis“ şi dacă zice „cea“. Ura nu lasă loc pentru dialog şi pentru construcţie; n-are decît filozofia suprimării celuilalt.
Îmi amintesc o împrejurare semnificativă de la începutul anilor ’90, cînd Ion Iliescu împărţise România în pro-iliescişti fanatici şi anti-iliescişti isterici. Cei care îl urau îi pîndeau fiecare gest, fiecare vorbă, pentru a înnegri portretul antipaticei sale derive. E drept, aveau de unde alege. La un moment dat, vechiul politician comunist a scăpat o vorbă despre faptul că e „liber-cugetător“. Tabăra urii a exultat: „Care va să zică şi-a dat arama pe faţă! Tot marxist a rămas! Am ajuns pe mîna unui om fără Dumnezeu!“. Mai apoi, cînd, în timpul unei slujbe religioase, preşedintele, prezent în biserică pe linie de protocol, şi-a făcut, la rînd cu lumea, cîteva cruci, tabăra urii a exultat din nou: „Încă o dovadă de ipocrizie şi de minciună! Zice că e liber-cugetător, dar trage la cruci pravoslavnice, ca să păcălească poporul! Măcar să fie consecvent, nu să facă pe drept-credinciosul, de ochii creştinilor adevăraţi!“. În sfîrşit, au fost şi cazuri în care, sfătuit de alţii, sau din proprie iniţiativă, Ion Iliescu a participat la serviciul religios, fără să mai facă semnul crucii. Tabăra urii s-a mobilizat la fel de prompt: „Comunistul – tot comunist! Îl durea mîna dacă-şi făcea şi el o cruce-două? O fi el liber-cugetător, dar să facă bine să respecte credinţa ţării pe care o conduce; măcar de formă! Măcar din respect pentru strămoşi şi tradiţie!“. E ceea ce numeam mai sus o situaţie de şah-mat. Cel urît nu poate face nimic corect. E detestat în alb, înaintea oricărei mişcări şi orice mişcare ar face. Cam în aceeaşi situaţie a ajuns Traian Băsescu. Fie că tace, fie că vorbeşte, fie că protejează PDL-ul, fie că îl critică, fie că e sumbru, fie că e glumeţ, funcţionarii atacului sînt în alertă: ştiu ce au de spus şi o fac neobosiţi, urmînd, riguros, scenariul urii (asumat deschis, ca motivaţie personală, de dl Mircea Badea, într-o emisiune recentă).
Mutatis mutandis, pot invoca şi o formă de ură din spaţiul culturii. Un grup de intelectuali prostdispuşi se răfuieşte, de cîţiva ani, cu alt grup de intelectuali, declaraţi, pe diverse tonuri, „boieri ai minţii“, „idoli ai forului“ (o distorsiune incultă a sintagmei baconiene), „grup de presiune“, „tartori culturali“ şi, mai nou, „vaci sacre“. „Boierii“ cu pricina n-au nici o şansă. Dacă reacţionează se cheamă că sînt violenţi, opaci la critică, încremeniţi în pofta lor insalubră de „monopol“ intelectual, impostori ţîfnoşi, niţel fascişti, vînduţi puterii (comuniste şi postcomuniste), nemiloşi cu părerile celorlalţi. Pe scurt, dacă reacţionează nu fac decît să confirme toate acuzaţiile preopinenţilor. Dacă nu reacţionează e la fel de rău: sînt aroganţi, se sustrag luptei de idei, dispreţuiesc masele, stau cocoţaţi în fortificaţiile lor elitiste, blocînd accesul la notorietate al tineretului. Situaţie de şah-mat. Cei răi alimentează, orice ar face, ura celor buni, „pertinenţi“, nobil „deconstructivi“, profesionişti ISI, „clasă de mijloc“ temeinică şi nedreptăţită. Ce putem pentru ca să facem, noi ăştia stricaţi pînă-n măduvă? Doar două lucruri: să dispărem fără urmă şi, dacă se poate, cît mai curînd, sau să fim într-un acord tandru cu toţi cei care ne ceartă. Să-i aplaudăm, să ne punem cenuşă în cap, să ne cerem scuze. Cum prima variantă nu depinde întru totul de noi, eu unul sînt gata să recurg la a doua. Mă gîndesc să trimit la Observatorul cultural – săptămînalul consacrat al bunelor opinii – o scrisoare amară despre dorinţa fierbinte a vacilor sacre de a se cuminţi, de a se face oi seculare. Dar parcă văd că, defect cum sînt, iar o să greşesc. Cînd eşti demn de ură, nici măcar umilitatea nu te poate salva.
