Un film antipatic…
Contextul războiului de la Răsărit mă provoacă să reiau un text scris acum vreo opt ani, dar de o caracteristică „actualitate“: e vorba despre cum (nu) ne raportăm la istoria noastră, a vecinătății noatre și a lumii, chiar cînd sîntem confruntați cu evidențe patetice.
Acum o săptămînă, Televiziunea Română a oferit publicului un film din 2008 al politologului, scenaristului și regizorului lituanian Edvins Šnore. E vorba de un documentar despre istoria sovietică din perioada anterioară anului 1941, mai precis despre stalinismul anilor ’20-’30 și despre strînsa colaborare sovieto-germană de la începutul celui de-al doilea război mondial. Filmul e cutremurător pentru că pune în circuitul public informații trecute îndeobște sub tăcere, pentru a nu leza onoarea marelui „aliat“ de la Răsărit și efigia, de un roz triumfal, a comunismului.
Mă așteptam la reacții prompte în presa centrală. Filmul s-a bucurat de o bună audiență (2,5), în condițiile în care pe alte posturi se difuza un important meci de fotbal. Și totuși, pînă la ora cînd scriu acest text (duminică, 2 octombrie 2016, la amiază), ziarele – atît de sensibile cînd e vorba de mici hîrjoneli mondene, de șutul de la Cluj al prim-ministrului, de hlizeala grotescă a liderului PP-DD și de atîtea alte mofturi și porcărele – tac masiv. Subiectul nu e destul de interesant și, de altfel, filmul e antipatic: ne pune rău cu rușii, cu Marx și Lenin, cu nostalgiile noastre ceaușiste, cu stînga universală, cu încăpățînatele idei fixe de care am ajuns să ne atașăm. În mod ironic, singura publicație care a semnalat episodul a fost… Libertatea.
Acest tip de boicot a însoțit, de altfel, și destinul planetar al filmului. Singura publicație de prestigiu care l-a aplaudat a fost The Economist. The New York Times l-a socotit cam părtinitor, cam pătimaș, cam prea colorat politic. Un istoric rus, Aleksandr Diukov, a declarat că singura lui dorință după ce a văzut primele două treimi din film a fost să-l ucidă pe regizor și să dea foc ambasadei lituaniene de la Moscova. Doar țările baltice au înțeles să trateze documentarul lui Šnore cu o solidară sobrietate. Ministrul Justiției lituanian a propus ca el să fie proiectat în școli, iar președintele lituanian l-a decorat pe autor. În rest, o precaută, tenace tăcere. Eu însumi am văzut filmul oarecum întîmplător, pe Internet, prin amabilitatea dlui profesor Radu Ispirescu din Buzău, care mi l-a semnalat. Curînd după ce l-am văzut, am avut ocazia, la Berlin, să cer părerea cîtorva notorii istorici și sovietologi germani și americani. Nici unul nu auzise de The Soviet Story! Pe scurt, filmul e aproape îngropat. În cadrul unei demonstrații furios-nostalgice a unor tineri moscoviți, regizorul Šnore a fost ars în efigie! Cam la asta se reduce, în Est și, mai ales în restul lumii, celebra Vergangenheitsbewältigung („confruntarea cu trecutul“).
The Soviet Story poate deschide un infinit front de dezbatere. Mă voi opri doar la o scurtă reflecție despre istorie: 1) Nu știm istorie. Trăim, de regulă, toată viața, din ce-am învățat în liceu, ceea ce, în multe cazuri, e insuficient și manipulatoriu. Dar să zicem că e o „vină“ scuzabilă. În definitiv, nu toată lumea trebuie să se investească în cercetarea trecutului. Mai grav e că 2) Nu știm istoria recentă, istoria de alaltăieri și de ieri, cea care a marcat soarta bunicilor și a părinților noștri. Și pe a noastră. Cu alte cuvinte, 3) Nu știm istoria care ne privește. Nu vrem să pricepem „cauzele“, sursele, limitele existenței proprii, alcătuirea ambianței în care ne-am format. Încă și mai grav e că 4) Nu vrem să știm cum s-au petrecut, de fapt, lucrurile. Trecutul e incomod. Ne poate contrazice opțiunile conjuncturale, poate infirma idiosincrasii, teze, „principii“ care ni se par mai importante decît adevărul gol-goluț. În sfîrșit, 5) Preferăm să ne purtăm, să gîndim și să ne exprimăm ca și cum am ști. Pentru a ne obloji competența nu avem nevoie de fapte reale, de verificare, de bună-credință. Dimpotrivă. Le vom evita pentru a avea, în mod apodictic, dreptate. E motivul pentru care un film ca The Soviet Story e un produs antipatic, despre care e mai bine să tăcem.
P.S. Televiziunea Română merită mulțumirile noastre pentru curajul de a difuza filmul. E cu atît mai regretabil că, dintr-o neglijență tehnică, numele celor care vorbesc pe parcursul documentarului au fost evacuate. Din această cauză, spectatorul neavizat nu află că, printre comentatori și analiști, se află personalități prodigioase, de la istoricul oxonian Norman Davies la Vladimir Bukovsky, de la Françoise Thom și Nicolas Werth la Viktor Suvorov și la o sumedenie de oameni politici și parlamentari europeni, ca să nu mai vorbim de vechi cadre ale NKVD-ului. Greșeala s-ar putea repara, poate, la o difuzare ulterioară.
