Un "duel" imposibil
În Evenimentul zilei din 22 ianuarie, dl Bucurenci a publicat o scrisoare care mi se adresează. Supratitlul paginii suna, gazetăreşte, "Dragoş Bucurenci se duelează cu tandemul Andrei Pleşu - Gabriel Liiceanu". În ce mă priveşte, n-am de gînd să ridic mănuşa. Şi iată de ce. Scrisoarea îmi parvenise, într-o formă mai amplă, imediat după o emisiune TV, în care, împreună cu Gabriel Liiceanu, comentasem cu surprindere un alt text al dlui Bucurenci, apărut în aceeaşi publicaţie. Textul cu pricina se străduia să dovedească (mai curînd să proclame) că una e condamnabilul comunism sovieto-român şi alta e comunismul ca filosofie a stîngii, "umanist, uşor utopic", dar imaculat. Luasem în discuţie acest punct de vedere nu întrucît aveam ceva cu susţinătorul lui, ci întrucît ni se păruse caracteristic pentru o anumită tendinţă de generaţie. Cu alte cuvinte, dl Bucurenci nu era decît un simptom, un exponent, un prilej. Domnia sa, oarecum euforic, s-a simţit vizat personal. Pe plicul în care mi se adusese scrisoarea sa (prin cineva care se recomanda ca "asistentă" a expeditorului) scria "Dragoş Bucurenci, public enemy number 1"). Am trecut surîzînd peste acest mic acces de vanitate juvenilă şi l-am invitat pe preopinent la o discuţie. Întîlnirea a fost agreabilă şi, pînă la un punct, lămuritoare. În final, mi s-a făcut propunerea să reacţionez în scris la epistola proaspăt primită, aşa încît tînărul amic şi cu mine să apărem, în aceeaşi pagină de ziar, în poziţie, cochetă, de luptă. Care va să zică duel! Eram invitat, cu graţie, să pun umărul la consolidarea "brand-ului Bucurenci" şi la coregrafia unei "dezbateri", al cărei rezultat era anticipat: ...mi-aş dori foarte mult - spunea interlocutorul meu - să fiţi de acord cu mine că nu putem fi de acord". Interlocutorul meu poate fi liniştit. Dorinţa îi este îndeplinită şi, în consecinţă, dezbaterea e lipsită de sens. Admit că dintr-o dezbatere trebuie să lipsească orice componentă de vexaţiune, de orgoliu belicos, admit că nu trebuie să vrei victoria cu orice preţ, dar mi se pare ridicol să-ţi propui, de la bun început, un deznodămînt neutru. Dacă dintr-o dezbatere ieşi cum ai intrat, dezbaterea a fost una falsă: simplă pierdere de vreme. Sigur că nu e cazul să adopţi neîncetat postura celui care are dreptate; dar e esenţial să dialoghezi în vederea unei soluţii, în speranţa unui pas în plus spre adevăr. Ideea, foarte la modă, a "respectării opiniei celuilalt" nu stimulează dezbaterea, ci, în cel mai bun caz, o tăcere politicoasă din care nimeni nu are nimic de cîştigat. Bineînţeles că fiecare are dreptul la opinie, dar asta nu înseamnă că toată lumea are dreptate. Sînt şi alte motive pentru care nu angajez un "duel" cu dl Bucurenci. Întîi, pentru că îmi e, în continuare, foarte simpatic. Nu degeaba l-o fi preluat, în echipa ei, Irina Nicolau (care, între noi fie vorba, se întoarce în mormînt dacă-l citeşte...). Omul are farmec, e o precoce vedetă de televiziune, scrie bine şi se îmbracă şic. Are, aşadar, toate datele să devină periculos. Un alt motiv al desistării mele e faptul că, nu doar din motive de generaţie, avem linii de start diferite. Eu am trăit comunismul, dl Bucurenci îl comentează. Eu nu pot socoti declaraţia lui Sartre cu privire la necesitatea lichidării fizice a anticomuniştilor ca pe o mică "trivialitate" anecdotică. Eu nu pot separa marxismul de teoria (şi practica) terorii revoluţionare şi a urii de clasă, eu nu pot decupla comunismul de experienţa partidului unic, a suspendării democraţiei parlamentare, a proprietăţii, a libertăţii şi a drepturilor individuale. Pentru mine "stînga" nu e acelaşi lucru cu comunismul, pentru mine Lenin şi Stalin n-ar fi fost posibili fără Marx şi Engels. Cît despre sărăcia din lumea a treia, am văzut mult mai multe acţiuni de intervenţie salutară din partea ţărilor capitaliste şi a unor organizaţii religioase decît din partea vreunui stat (sau partid) comunist. N-o să-mi spuneţi că Maica Tereza era marxistă. Am probleme (nerezolvate) mult mai interesante şi mai complicate decît "teoria capitalului", iar dacă e vorba de "filosofia istoriei", Gioacchino da Fiore mi se pare mai subtil şi mai provocator decît materialismul dialectic. Nu. Nu pot să-l văd pe Marx "cu alţi ochi". E prea tîrziu. Fiecare vîrstă îşi are limitele ei. Sînt însă sigur că dl Bucurenci o să-l vadă, curînd, cu alţi ochi. Şi mai e ceva: nu ştiu de ce, nu-l pot lua pe tînărul meu amic prea în serios. Îmi cer iertare dacă divaghez, dar percep, în voioşia trendy a opţiunii sale, un aer de tricou Che Guevara, un strop de dandysm "branşat", o atmosferă de déj
