Un diagnostic

După o scurtă vizită la Bucureşti, un politician din Vest a avut, cu privire la România, două observaţii. Cea dintîi viza viitorul nostru politic pe termen scurt şi mediu. Indiferent - spunea el - ce se va întîmpla, fie că vom avea alegeri anticipate, fie că vom avea alegeri "normale" şi indiferent cine va cîştiga aceste alegeri, situaţia politică a ţării nu se va schimba în mod esenţial. Ceva, în funcţionarea noastră internă, e prost aşezat. Greu de spus, rapid, ce anume. E vorba, poate, de alcătuirea lăuntrică a oamenilor noştri politici, de mediocritatea lor, de incapacitatea lor de a separa problemele personale de problemele comunităţii. Sau de faptul că partidele au contururi incerte, fără temeiuri doctrinare coerente, fără tradiţii reale, fără personalităţi de anvergură. În sfîrşit, poate că e vorba de o structură constituţională dizarmonică, stimulînd mai curînd tensiunea dintre puterile statului, decît buna lor complementaritate. Dar chiar şi în eventualitatea unui rezultat electoral care să aducă la putere un partid bine servit de o majoritate parlamentară şi aflat în relaţii de cooperare cu Preşedinţia, lucrurile încă ar fi ameninţate de instabilitate. Pe scenă rămîn, şi în acest caz, prea multe "temperamente", prea mult politicianism, prea multe calcule de conjunctură. Criza e deci profundă, morală şi structurală deopotrivă, greu de sistematizat şi, tocmai de aceea, greu de soluţionat. A doua observaţie era legată de natura dezbaterii publice de la noi. Un conflict politic, chiar vehement, între blocuri ideologice opuse n-ar fi, în definitiv, o problemă gravă, n-ar putea fi analizat ca patologie. Ar fi de înţeles şi, pînă la un punct, de încurajat o fractură de idei pe linia orientării politice. Ar fi perfect acceptabil să asistăm la o luptă aprigă privind direcţia optimă în care trebuie să se mişte ţara: o partidă reformatoare, pe de o parte, una conservatoare, pe de alta. Dar în România nu aceasta este schema confruntărilor dintre politicieni. Toţi au aerul că vor şi spun acelaşi lucru, dar, în realitate, fiecare are o agendă de război personală sau de gaşcă. Nu asistăm la o ciocnire de convingeri, ci la o ciocnire de interese şi idiosincrasii. Spectacolul public e, de aceea, extrem de pestriţ, dezordonat, confuz. Toţi se bat cu toţi, în fronturi de partid, dar şi în interiorul partidelor, toţi pun binele comun pe ultimul plan. În alte ţări, şi ele de curînd intrate în Uniunea Europeană, situaţia e, în multe privinţe, la fel de proastă, dar peisajul general e, măcar, mai simplu, mai uşor de caracterizat. La noi, cetatea e grav atomizată, cetăţenii - derutaţi, oamenii politici - desfiguraţi de oportunism şi de o neobosită vînătoare de oportunităţi. Am fost mai mult decît mirat să văd ce repede şi cu ce adresă ne-a putut fotografia cineva venit din afară. Înseamnă că derapajul nostru e de natura evidenţei. Partea bună e că avem un diagnostic. E pasul prim şi obligatoriu pentru a imagina o terapeutică. Nu rămîne decît să asumăm acest diagnostic şi să identificăm medicaţia. Dar vrem asta cu adevărat? Uneori, am impresia că pur şi simplu nu sîntem interesaţi de perspectiva sănătăţii: fie că respingem descrierea simptomelor, fie că ne-am împăcat cu boala pînă într-atît, încît a început să ne placă.