Un candid: Mircea Eliade
De cîte ori răsfoiesc jurnalul lui Mircea Eliade, încep (şi sfîrşesc) prin a-mi pierde răbdarea. Omul ăsta, care s-a ocupat toată viaţa, cu un fel de surescitare puberă, de "mituri, vise şi mistere" şi care a cunoscut, faţă către faţă, tot ce era mai ales în lumea intelectuală a veacului trecut, omul ăsta, care s-a bucurat de o notorietate mai răsplătitoare decît cea strict academică şi care a traversat mapamondul înconjurat de nimbul "iniţiatului" atotştiutor şi al laureatului perpetuu, e incapabil să privească dincolo de propria sa umbră. Copleşit de sine, de succesele sale, de ambiţiile sale juvenile, de artrita sa, de laudele prietenilor şi ale colegilor, Mircea Eliade livrează, în cele din urmă, portretul unei uriaşe candori: în egolatria sa, e dezarmant de sincer. Se bucură ca un copil de isprăvile proprii şi îşi face iluzia că durerile lui de stomac sînt un eveniment planetar. Cititorul e invitat la o solidaritate argumentată clinic: va scăpa autorul de aciditate sau nu? Nu cumva a luat prea multă aspirină? Cîte pagini a reuşit să redacteze în ziua x, în ciuda insomniei din ajun? Nici o indiscreţie nu e evitată: "25 octombrie. Azi-dimineaţă, mă deştept mai extenuat ca niciodată. Black stool" (adică scaun de culoare închisă). Inconfortul fizic devine, adesea, abisal: "15 mai. Zburăm la New York. Surpriza: bolnav de stomac. Imposibil să înţeleg de ce..." Cînd corpul nu se manifestă, rămîne destul timp pentru contemplarea entuziasmelor şi melancoliilor spirituale. Ele sînt, aproape fără excepţie, autoreferenţiale. Sîntem informaţi, de pildă, că doamna Eliade (Christinel) tocmai a dactilografiat un manuscris al soţului ei şi e entuziasmată, ceea ce e încurajator. Alteori, entuziasmat e direct autorul: "20 iulie. Somnoros. Recitesc, tulburat, Nouăsprezece trandafiri". Grija pentru ecoul lucrărilor proprii e duios maniacală: Cioran îi spune, la cafenea, că în Berlinul de Vest e mai cunoscut, mai popular ca scriitor decît ca istoric al religiilor. "Ceea ce nu-mi face plăcere; idealul meu este să fiu cunoscut total." Notă îndurerată: "Marele nostru Frye n-a mai citit nimic de mine..." Cineva îi transmite că Y îl admiră. Jurnalul consemnează: "Mă bucur". Fireşte - sindrom tipic - egolatria altora e insuportabilă: "Aseară la Corbin. (...) Henry nu-mi vorbeşte decît despre lucrările şi succesele lui, despre ce pregăteşte sau are de gînd să facă etc. Unde, şi de cine, este invitat să conferenţieze, să publice etc. etc." (e o perfectă descriere a metehnei eliadeşti). Urmează o dezarmantă, plină de parapon deconspirare a frustrării proprii: "Sînt cam doisprezece-cincisprezece ani de cînd nu mi-a vorbit, măcar în treacăt, despre una din cărţile mele recente. Mă întreb uneori dacă le mai citeşte. Admirabila lui concentrare permanentă (s.M.E.) asupra lui însuşi mă exasperează, dar nu mă pot împiedica să nu admir forţa neegalată a acestui egocentrism care se transformă pe nesimţite în auto-apoteoză". Mi se va spune că orice jurnal e, prin definiţie, egolatru. Şi Ionesco şi Cioran sînt, în jurnalele lor, abundent orientaţi spre eul propriu. Diferenţa e că amîndoi reuşesc să vorbească despre ei înşişi în aşa fel, încît simţi, în calitate de cititor, că reflexia lor te priveşte. Mircea Eliade, foarte interesant şi util pe linie anecdotică, sau istorică, te obligă să fii martor la o intimitate care nu te priveşte. Pe deasupra e o natură (prea) fericită, adică inexpresivă: persoana proprie îl exaltă. Nu îl vei auzi niciodată anulîndu-şi, ca Ionesco, întreaga operă ("Sînt nemulţumit de tot ce am făcut", "Nu cred în valoarea operei mele") şi nici definindu-se, precum Cioran, drept "un avorton elegiac". Jurnalul lui Mircea Eliade ilustrează glorios declaraţia unui mare duhovnic francez. După ce a ascultat, toată viaţa, confesiuni de tot soiul, el n-a putut să spună decît atît: "Nu există adulţi!".
