Tutuiala

Textul acesta a fost scris acum 18 ani. Pe-atunci, practica tutuielii părea un derapaj tranzitoriu, o tentativă, mai curînd candidă, de „modernizare”, de desolemnizare a comunicării. Trăiam, în sfîrșit, în libertate, fără abuz de „protocol”, fără supralicitare a „ierarhiilor” prestabilite, fără impuse „abuzuri” formale. Între timp, tutuiala a ajuns aproape o regulă, un simptom al „firescului” comunicațional. Pînă și instituțiile curente au ajuns să-și trateze clienții cu o subînțeleasă „cordialitate”. Reclamele, serviciile publice, băncile etc. ți se adresează „prietenește”, pe numele mic, și îți dau indicații și sfaturi la persoana a doua singular. Fără fandoseli „de salon”, fără fițe burgheze... Sîntem deci tot ca acum 18 ani, dacă nu chiar mai radicali în modul nostru de adresare. Așa că reiau:

Tutuiala e la modă. E semnul cordialităţii de gaşcă, al democraţiei victorioase, al sociabilităţii „americane”. De vreme ce „you” e şi „tu”, şi „dumneavoastră”, e musai să profităm şi să ne tutuim. Dovedim astfel că sîntem „branşaţi”, actuali, globalizaţi. Nu avem prejudecăţi, nu umblăm cu discriminări şi cu fasoane. Ne tutuim. Sîntem de-o teapă. Prieteni. Ne-am născut ieri.  E perfect normal ca un reporter de televiziune să meargă cu microfonul pe stradă şi să-i tutuiască pe trecătorii cu care vrea să stea de vorbă, deşi îi vede pentru prima oară. E normal ca profesorul universitar să-şi tutuiască studenţii. E normal ca politicianul furios să-şi ia adversarii „la per tu”. E normal ca pe plajă, la discotecă, la emisiunile de divertisment, toată lumea să tutuiască pe toată lumea. În aceste condiţii, a folosi brusc apelativul „dumneavoastră” devine injurios. „Dumneavoastră” se spune numai în băşcălie, numai cînd vrei să-ţi exprimi antipatia, neîncrederea, dispreţul. „Normală” e doar tutuiala. Dar şi ea are, de fapt, subterane complexe. Există tutuiala „macho”, a masculului băţos faţă de „sexul slab”. (...) Există tutuiala de platou TV, prin care moderatorul-satrap sau moderatorul-vedetă îşi etalează autoritatea, tutuiala poliţienească, a agentului de circulaţie care te trage de urechi, tutuiala prin care şeful îşi domină subalternii, tutuiala rutieră cu care se încondeiază reciproc şoferii isterici, tutuiala „egalizantă”, prin care cei ajunși „la vîrf” vor să-și etaleze prompt apartenența la clubul select al „omologilor” (dl Emil Constantinescu spunîndu-i lui Havel „Václav”), tutuiala războinică („boule”), ironic-protectoare („drăguţă...”) sau tovărăşească („măi dragă”). De la obrăznicie la nesimţire, de la proastă creştere la dezinhibiţie primară, de la aroganţă la egalitarism, tutuiala acoperă un larg spectru al patologiei sociale. În mod paradoxal, ea îşi subminează propria legitimitate: cînd te poţi tutui cu oricine, cînd tutuiala devine o deprindere curentă, prestigiul şi miracolul tandru sau camaraderesc al lui „tu” se degradează. În mod normal, la „tu” trebuie să ajungi: printr-o delicată chimie a afectelor, printr-un răbdător spor de încredere şi printr-o reciproc consimţită afinitate. „Tu” este un mod de a reformula – în condiţii de intimitate – instituţia respectului. Dimpotrivă, inflaţia tutuielii instituie in-diferenţa, stereotipia, griul. Spaţiul dintre oameni devine monoton, ierarhiile se şterg, nuanţele sufleteşti ale comunicării devin irelevante. Tutuiala reduce totul la orizontală. În aparenţă, ea face dialogul mai direct – în realitate, îl sărăceşte. 

Din cînd în cînd, mi se pare că o mulţime din relele cotidiene sînt rezultatul unei proaste administrări a tutuielii, efectul exceselor ei. Guvernanţii îi tutuiesc cu autoritară nonşalanţă pe gazetari, gazetarii îi tutuiesc sprinţar pe guvernanţi, miniştrii tutuiesc instituţiile, instituţiile îi tutuiesc pe cetăţeni, cetăţenii se tutuiesc între ei şi toţi laolaltă ne tutuim cu Europa. Diferenţele, demnităţile, eticheta, protocolul – sînt demodate. Ne scufundăm în omogenitatea lui „tu”, iar „tu” evoluează semantic spre „nimeni”. Nu ne-ar strica un pic de ştaif. Nu ne-ar prinde rău o scurtă epidemie de politeţe.