Trenul paralel

Cine spune că nu există „stat paralel“? Există, doar că nu-i acolo unde se uită unii. Ca să vă explic: fie, așadar, două trenuri care, făcînd manevre într-o gară mai importantă, se deplasează un timp pe șine paralele: pasagerii unui tren defilează ca la cinema pe dinaintea noastră, care sîntem în celălalt tren. Cei din trenul paralel trec prin fața noastră, pe rînd, în compartimentele lor – preocupați de ale lor. Îi vedem, putem să le facem semne cu mîna: cînd și cînd ne fac și ei semne într-o doară și cam asta-i tot. Nu putem însă comunica direct cu ei.

Și de fapt ne-am dori-o mult, căci întîmplarea face că, în cazul nostru, cei din trenul paralel sînt și stăpînii gării și ai tuturor trenurilor, inclusiv ai trenului nostru. Din trenul lor, ei dirijează întreg traficul; după cum cred de cuviință, măresc sau micșorează viteza trenului nostru. Ei vor da semnalul să plecăm definitiv din gară, cînd va fi să fie asta. Tot ei ne trimit controlorii să ne verifice biletele și să ne și amendeze la nevoie. Amenzile tot cresc și mai apar și alte taxe suplimentare: pentru exces de bagaje, pentru un loc la geam, pentru supliment de viteză, pentru că au pus un vagon-restaurant, pentru încălzire, pentru răcire. Despre multe taxe am aflat abia după ce trenul a pornit. Pe altele le schimbă la fiecare macaz. În general, nu ne simțim prea confortabil și ni s-a promis mai mult. Am vrea să le spunem ceva despre trenul nostru: e cam vechi, are unele canapele rupte, toaletele sînt murdare, aglomerația e prea mare. S-au vîndut multe bilete în picioare, ceea ce ni s-a spus la început că e interzis. Dar cel mai grav e că trenul nostru merge prea încet. Ni s-a promis altceva cînd am cumpărat biletele, dar orarul pe care tot cei din trenul paralel l-au întocmit și ni l-au dat la plecare nu e respectat deloc. Va întîrzia rău la destinație și asta nu ne convine. Căci noi avem treabă și ținem să ajungem la timp. Dar nu putem schimba lucrurile și nici nu reușim să protestăm cu efect: aproape toate geamurile care dau spre trenul paralel sînt închise. Vociferăm, dar nu ne aud; gesticulăm supărați, dar nu ne bagă în seamă. Scriem afișe mari și le lipim pe întreg geamul, dar ei parcă dinadins se întorc cu spatele și nu le citesc. Par foarte precupați de treburile lor, pe cît putem să ne dăm seama: unii joacă cărți și cîștigă serios, alții pierd și își smulg părul din cap, alții se ceartă, alții fumează, alții se servesc cu cîte o vodcă sau altceva, dar foarte mulți dorm. Trenul lor, de altminteri, e altfel decît al nostru: e de lux și canapelele se pare că sînt atît de moi, încît te îmbie la a le explora prin somn. Uneori însă, pe cît putem să vedem, sînt treziți brusc. Șeful gării vine printre ei și le dă cîte un ghiont, pe față, ca să vedem și noi. Se plimbă dintr-un compartiment în altul și pare să-i trezească mereu din somn pe cei care dorm. Iar după ce pleacă, cei mai mulți fac o schimbare majoră în viața lor: își schimbă poziția în care dorm. Totuși, din cînd în cînd, trenul lor face o scurtă oprire și unul dintre ei e dat jos pe peron sau chiar în plin cîmp.

Lucrul cel mai neplăcut e că circulă printre noi un zvon sumbru: unii pretind că trenul nostru are o problemă, cică linia e stricată la ieșirea din gară, astfel încît nu vom mai pleca prea curînd din gara unde ne aflăm. Trenul va face în continuare manevre nu se știe cîte ceasuri, ori poate chiar zile. Mai rău: se spune că șefii din trenul paralel ar fi decis că trenul nostru trebuie să o ia înapoi pe o anumită distanță pînă la o haltă prin care am trecut cu mult înainte, iar de acolo să fim dirijați pe un alt traseu, ca să ocolim linia ferată stricată din față și astfel, chipurile, să răzbatem către dorita destinație. Întorsul nu ne convine din multe motive și nu în ultimul rînd din cauză că gara aia era păcătoasă rău: plină de hoți liberi pe peron, care se suiau în trenurile care treceau și îi prădau pe călători la vedere; abia cu greu am scăpat de ei. Se zice că mulți s-au suit în trenul paralel.

Dar degeaba am tot protestat împotriva acestei intenții, iarăși vociferînd, iarăși și iarăși punîndu-ne toți la geamuri, dînd din mîini și scriind afișe, iarăși și iarăși făcînd semne disperate cu pălăriile și șepcile. Cei din trenul paralel nu ne-au luat în seamă: au defilat liniștiți pe lîngă noi de la dreapta la stînga – compartiment după compartiment –, văzîndu-și de ale lor. Atîta doar, din cînd în cînd, cîte unul, chiar șeful lor cîte o dată, ne-a salutat ceremonios, ne-a zîmbit, dar destul de des s-a și încruntat la noi. Ah, altfel ar fi stat lucrurile dacă ei ar fi călătorit chiar în trenul nostru și nu într-unul paralel!

…Iată, acum ne urnim din nou, dar, vai, o luăm înapoi, nu înainte! Și ce-i mai îngrijorător, de data aceasta nu pare a fi o manevră, căci trenul nostru începe să prindă viteză. Acum filmul cu trenul paralel ne e pus din nou pe dinaintea ochilor, dar invers – vagoanele lui luxoase ne trec pe dinainte de la stînga la dreapta – iar pe pasagerii din el îi zărim fie nepăsători, fie adormiți la loc, pesemne că după o vodcă și o gustare. Cu siguranță, călătoria lor e plăcută. Nu și a noastră, a celor care călătorim în trenul de rînd. Căci se pare că sîntem duși îndărăt în gara aceea urîtă, pe care o credeam de mult depășită, cu pungașii care abia ne așteaptă pe peron…

Nu, nu vom accepta asta! Vom trage semnalul de alarmă și vom opri trenul.