Trei cuvinte ale Părintelui Scrima

În preajma tuturor sărbătorilor, îmi amintesc, uneori, de cîteva „înțelepciuni” pe care le datorez Părintelui Andrei Scrima. E un mod de a rămîne în dialog cu dînsul și de a retrăi regretul că n-am apucat să-l întreb tot ceea ce aveam de întrebat. Cînd, de pildă, se apropie Paștele, îmi revine în minte modul apăsat în care P. Scrima rostea numele Domnului în versiunea: „Dumnezeu Cel Viu”. Evident, „Cel Veșnic Viu”, „Cel Nemuritor”, „Cel fără încetare și integral Prezent”. Dar „Viu” ca o Persoană, nu – cum încearcă să-l „raționalizeze” inteligența modernă – ca un „principiu”, ca o „energie”, ca o instanță nebuloasă (de tipul „trebuie să fie ceva, undeva, în infinit”). Pe de altă parte, „Persoană”, nu „Personalitate”! Adică nu întrupare cvasi-administrativă a unei „autorități” prepotente, care distribuie sever pedepse și iertări și care trebuie „omagiată” cu un amestec de teamă și lingușeală, cum procedăm, adesea, cu „autoritățile” lumești. „Viu”, pentru că Își trăiește nu doar viața Sa, ci și pe aceea a creaturii Sale. Ne-a făcut „după chipul și asemănarea Sa”, dar, ca să ne facă părtași la eternitatea Sa, a acceptat să Se facă și El, prin Întrupare, după chipul și asemănarea noastră. Adică să asume și experiența suferinței, a limitei, a morții. Iisus, Fiul lui Dumnezeu, trece prin toate astea și ne ajută, astfel, să le integrăm „vieții”, vieții depline, în toată bogăția și misterul ei. „Dumnezeu Cel Viu” înseamnă, așadar, o instanță care nu se mulțumește cu absolutul vieții Sale, ci vrea să includă în plenitudinea Sa și precaritatea vieții noastre: se identifică, sacrificial, cu „viața” omului, pentru a îngădui omului pe care l-a creat să se identifice cu viața Sa, să fie preluat în metabolismul veșniciei.

Un alt cuvînt folosit de P. Scrima, cu un vădit subton polemic, este cuvîntul „ortopraxie”, desemnînd un soi de proastă înțelegere a „ortodoxiei”. E de la sine înțeles că ritualul, faptele bune, respectul soroacelor sacre și al tradiției, pe scurt „lucrarea” neîncetată, aplicată, harnică în orizontul credinței constituie, laolaltă, un sine qua non al vieții religioase. Dar sînt cam mulți aceia care reduc trăirea duhovnicească la executarea zelos mecanică a cîtorva gesturi și se socotesc îndreptățiți, în mod vanitos, să se creadă cu un picior în Rai, strict pe baza unei discipline funcționărești. A face fapte bune trăgînd cu ochiul la recompensa finală, a lupta aprig pentru o dușcă de apă sfințită, a defila pios dinaintea moaștelor și a păzi, conștiincios și mulțumit de sine, „regulamentele” vieții „îmbisericite” nu e, neapărat, o garanție de desăvîrșire lăuntrică. Credința – o vedem mai ales în preajma sărbătorilor – alunecă, prea des, în gesticulație de suprafață, în „conformitate” superstițioasă, în procedură de tip magic, prin care se negociază umil cu Dumnezeu, în vederea obținerii unor beneficii imediate sau transcendente. Se mizează pe o „culegere” de binefaceri, dar o culegere fără re-culegere, fără discernămînt. Misterul ajunge un simplu cod al „bunelor maniere”, „ascultarea” autentică devine o interesată captatio benevolentiae, un fel de a te gudura, lucrativ, pe lîngă cei mari sau, direct, pe lîngă „Cel Mai Mare”. Ortodoxia se dispensează de „doxă”: îi e de ajuns „ortopraxia”…

În sfîrșit, o a treia temă mereu invocată de Părintele Scrima era legată de căderea într-un păcat pe care îl socotea extrem de grav: păcatul instalării. E păcatul celor pentru care „credința” este suspensia interogativității, a căutării, a treziei spirituale. Au adevărul la butonieră, au viața veșnică asigurată, nu mai au nevoie de „cale”. Pot adormi liniștiți, în confortul îndreptățirii de sine. Au înțeles, știu, sînt posesorii unei sacoșe de certitudini, de natură să facă din orice tatonare, din orice criză interioară, din orice insomnie, pură pierdere de vreme. Despre ei spunea Cioran că se comportă ca „les nouveaux riches de l’Absolu”. Au ajuns în posesia unei mari averi, dar se comportă ca niște parveniți. Din nefericire – o spun nu fără teama de a-mi sminti semenii –, există mulți preoți care, fără să-și dea seama, sînt prea „bine așezați” ca să mai poată înțelege tulburarea „oamenilor obișnuiți”: sînt edificați, sînt aproape sfinți (chiar dacă, mîndri de propria lor „virtute”, invocă adesea, retoric, „păcatele” proprii). Au răspunsuri gata făcute la orice întrebare, se irosesc în predici previzibile, repetă, cu voce standardizată în cheia evlaviei feciorelnice, aceleași sentințe și „îndrumări” pe care le-am auzit cu toții de mii de ori și din care, tocmai de aceea, nu ne mai alegem cu nimic. Un nou „limbaj de lemn” bîntuie prin ograda Bisericii noastre. Și o nouă specie de „activiști”, pentru care nu persuasiunea adevărată, nu compasiunea sinceră, nu „împreuna-căutare în același întuneric” (altă expresie folosită, nu o dată, de P. Scrima) contează, ci postura triumfalistă, superior pedagogică, oficiul suveran al salvatorului de suflete, dăscăleala plină de platitudini, irosirea Cuvîntului în cuvinte, sentimentalismul de romanță „eschatologică”. Acestor inși fericiți, „rezolvați” duhovnicește, le-ar prinde bine să recitească Psalmii, Cartea lui Iov, Ecleziastul și multe alte texte biblice în care, pe lîngă glasurile glorificării, ale devotamentului, ale slujirii și nevoințelor de tot soiul, se aude și glasul tulburării lăuntrice, al speranței șubrezite, al „îndrăznelii” de a sta de vorbă, riscant, cu Dumnezeu. Credința e, esențialmente, „a fi pe cale”, a căuta, a aștepta marea întîlnire, a nu moțăi suficient, în convingeri de împrumut. Adică a refuza orice „instalare”, a te confrunta, dramatic, cu singurătatea proprie (xeniteia), a avea mereu în minte și în inimă pasajul din Evanghelia după Marcu, 9, 24: „Cred, Doamne, ajută necredinței mele!”. Restul e protocol…

(apărut în Dilema veche, nr. 738, 12-18 aprilie 2018)