Trei cuvinte ale Părintelui Scrima

Publicat în Dilema Veche nr. 738 din 12-18 aprilie 2018
Presa românească de ieri şi azi jpeg

În preajma sărbătorii pascale, îmi amintesc, uneori, de cîteva „înțelepciuni“ pe care le datorez Părintelui Andrei Scrima. E un mod de a rămîne în dialog cu dînsul și de a retrăi regretul că n-am apucat să-l întreb tot ceea ce aveam de întrebat. Acum, fiindcă ne aflăm sub semnul Învierii, îmi revine în minte modul apăsat în care P. Scrima rostea numele Domnului în versiunea: „Dumnezeu Cel Viu“. Evident, „Cel Veșnic Viu“, „Cel Nemuritor“, „Cel fără încetare și integral Prezent“. Dar: „Viu“ ca o Persoană, nu – cum încearcă să-l „raționalizeze“ inteligența modernă – ca un „principiu“, ca o „energie“, ca o instanță nebuloasă (de tipul „trebuie să fie ceva, undeva, în infinit“). Pe de altă parte, „Persoană“, nu „Personalitate“! Adică nu întrupare cvasi-administrativă a unei „autorități“ prepotente, care distribuie sever pedepse și iertări și care trebuie „omagiat“ cu un amestec de teamă și lingușeală, cum procedăm, adesea, cu „autoritățile“ lumești. „Viu“, pentru că Își trăiește nu doar viața Sa, ci și pe aceea a creaturii Sale. Ne-a făcut „după chipul și asemănarea Sa“, dar, ca să ne facă părtași la eternitatea Sa, a acceptat să Se facă și El, prin Întrupare, după chipul și asemănarea noastră. Adică să asume și experiența suferinței, a limitei, a morții. Iisus, Fiul lui Dumnezeu, trece prin toate astea și ne ajută, astfel, să le integrăm „vieții“, vieții depline, în toată bogăția, patosul și misterul ei. „Dumnezeu Cel Viu“ înseamnă, așadar, o instanță care nu Se mulțumește cu absolutul vieții Sale, ci vrea să includă în plenitudinea Sa și precaritatea vieții noastre: se identifică, sacrificial, cu „viața“ omului, pentru a îngădui omului pe care l-a creat să se identifice cu viața Sa, să fie preluat în metabolismul veșniciei.

Un alt cuvînt folosit de P. Scrima, cu un vădit subton polemic, era cuvîntul „ortopraxie“, desemnînd un soi de proastă înțelegere a „ortodoxiei“. E de la sine înțeles că ritualul, faptele bune, respectul soroacelor sacre și al tradiției, pe scurt „lucrarea“ neîncetată, aplicată, harnică, în orizontul credinței constituie, laolaltă, un sine qua non al vieții religioase. Dar sînt cam mulți aceia care reduc trăirea duhovnicească la executarea zelos mecanică a cîtorva gesturi și se socotesc îndreptățiți, în mod vanitos, să se creadă cu un picior în Rai, strict pe baza unei discipline funcționărești. A face fapte bune trăgînd cu ochiul la recompensa finală, a lupta aprig pentru o dușcă de apă sfințită, a defila pios dinaintea moaștelor și a păzi, conștiincios și mulțumit de sine, „regulamentele“ vieții „îmbisericite“ nu e, neapărat, o garanție de desăvîrșire lăuntrică. Credința – o vedem mai ales în preajma sărbătorilor – alunecă, prea des, în gesticulație de suprafață, în „conformitate“ superstițioasă, în procedură de tip magic, prin care se negociază umil cu Dumnezeu, în vederea obținerii unor beneficii imediate sau transcendente. Se mizează pe o „culegere“ de binefaceri, dar o culegere fără re-culegere, fără discernămînt. Misterul ajunge un simplu cod al „bunelor maniere“, „ascultarea“ autentică devine o interesată captatio benevolentiae, un fel de a te gudura, lucrativ, pe lîngă cei mari sau, direct, pe lîngă „Cel Mai Mare“. Ortodoxia se dispensează de „doxă“: îi e de ajuns „ortopraxia“…

În sfîrșit, o a treia temă mereu invocată de Părintele Scrima era legată de căderea într-un păcat pe care îl socotea extrem de grav: păcatul instalării. E păcatul celor pentru care „credința“ este suspensia interogativității, a căutării, a treziei spirituale. Au adevărul la butonieră, au viața veșnică asigurată, nu mai au nevoie de „cale“. Pot adormi liniștiți, în confortul îndreptățirii de sine. Au înțeles, știu, sînt posesorii unei sacoșe de certitudini, de natură să facă din orice tatonare, din orice criză interioară, din orice insomnie, pură pierdere de vreme. Despre ei spunea Cioran că se comportă ca „les nouveaux riches de l’Absolu“. Au ajuns în posesia unei mari averi, dar se comportă ca niște parveniți. Din nefericire – o spun nu fără teama de a-mi sminti semenii –, există mulți preoți care, fără să și dea seama, sînt prea „bine așezați“ ca să mai poată înțelege tulburarea „oamenilor obișnuiți“: sînt edificați, sînt aproape sfinți (chiar dacă, mîndri de propria lor „virtute“, invocă adesea, retoric, „păcatele“ proprii). Au răspunsuri gata făcute la orice întrebare, se irosesc în predici previzibile, repetă, cu voce standardizată în cheia evlaviei feciorelnice, aceleași sentințe și „îndrumări“ pe care le-am auzit cu toții de mii de ori și din care, tocmai de aceea, nu ne mai alegem cu nimic. Un nou „limbaj de lemn“ bîntuie prin ograda Bisericii noastre. Și o nouă specie de „activiști“, pentru care nu persuasiunea adevărată, nu compasiunea sinceră, nu „împreuna-căutare în același întuneric“ (altă expresie folosită, nu o dată, de P. Scrima) contează, ci postura triumfalistă, superior pedagogică, oficiul suveran al salvatorului de suflete, dăscăleala plină de platitudini, irosirea Cuvîntului în cuvinte, sentimentalismul de romanță „eschatologică“. Acestor inși fericiți, „rezolvați“ duhovnicește, le-ar prinde bine să recitească Psalmii, Cartea lui Iov, Eclesiastul și multe alte texte biblice, în care, pe lîngă glasurile glorificării, ale devotamentului, ale slujirii și nevoințelor de tot soiul, se aude și glasul tulburării lăuntrice, al speranței șubrezite, al „îndrăznelii“ de a sta de vorbă, riscant, cu Dumnezeu. Credința e, esențialmente, „a fi pe cale“, a căuta, a aștepta marea întîlnire, a nu moțăi suficient, în convingeri de împrumut. Adică a refuza orice „instalare“, a te confrunta, dramatic, cu singurătatea imanenței (xeniteia), a avea mereu în minte și în inimă pasajul din Evanghelia după Marcu, 9, 24: „Cred, Doamne, ajută necredinței mele!“ Restul e protocol…

O mare invenție – contractul social jpeg
Se poate trăi și sub dictatură?
Fără această probă, argumentele celor care apără Justiția și judecătorii își pierd credibilitatea.
Nicuşor faţă cu reacţiunea jpeg
Resemnare
Turcia e doar încă un teren de luptă dintr-un război care se poartă intens de-a lungul și de-a latul lumii.
Teze pentru o fenomenologie a protecţiei (îngereşti) jpeg
Un „dezavantaj” avantajos
Pe scurt: nu sîntem de acord ca, dacă 25 de parteneri ne vor în Schengen și doi nu, dreptatea să fie de partea celor doi.
Frica lui Putin jpeg
Non scholae...
Cîți nu scriu cu duiumul postări agramate și totuși se fac înțeleși, dovadă că primesc like-uri și au și urmăritori din belșug.
index jpeg 5 webp
James Bond și fabrica de ciocolată a lui Charlie
Oricum, ce altceva este un spion la scara istoriei, dacă nu un copil mare care știe cum să (se) joace, nu-i așa?
A F portait Tulane 23 1 jpeg
Pierdut respect. Găsitorului, recompensă!
Ce a produs această schimbare din ce în ce mai accelerată în ultimii zece, douăzeci de ani?
„Cu bule“ jpeg
Curriculum vitae
În perioada comunistă, formula latinească s-a folosit mai puțin.
HCorches prel jpg
Undercover agent
Redați-le profesorilor demnitatea.
p 7 WC jpg
Alunecînd treptat spre distopie
Legea IA europeană, care urmează să fie finalizată în cursul acestui an, interzice explicit utilizarea datelor generate de utilizatori în scopul „clasificării sociale”.
Comunismul se aplică din nou jpeg
După 30 de ani
Mai sînt destui care cred că americanii nu au fost pe Lună, că totul ar fi fost o mare păcăleală, o făcătură de Hollywood.
index jpeg webp
Sindromul „greaua moștenire”
În cele mai multe cazuri, însă, politicienii se străduiesc să arate că ei sînt inițiatorii proiectelor
Nicuşor faţă cu reacţiunea jpeg
Cadavre și steaguri
De fapt, avem de-a face cu o tactică de evaziune.
Teze pentru o fenomenologie a protecţiei (îngereşti) jpeg
Despre vorbitul în public
O cauză frecventă a derapajului oratoric este confuzia, mai mult sau mai puţin conştientă, a genurilor.
Frica lui Putin jpeg
Oglinda
El privi în oglindă și, firește, se văzu pe sine însuși.
index jpeg 5 webp
Republica Turcia de o sută de ani
În rîndul turcilor s-a conturat o nouă filozofie, chiar ideologie: kemalismul. Mustafa Kemal Atatürk a schimbat mentalități.
Alegeri fără zvîc  Pariem? jpeg
„Cu bule“ jpeg
Fotbal și futbol
Să fi fost mai curînd (cum s-a mai presupus) o manifestare de pudibonderie comparabilă cu cele produse de alte obsesii românești mai vechi și mai noi, precum teama de cacofonii?
HCorches prel jpg
Este multă tristețe în sufletul lor
Și totuși, cînd intră la ore, încearcă să aibă zîmbet pe buze. Și totuși, cînd ies de la ore, adesea au zîmbet pe buze.
IMG 8779 jpeg
p 7 WC jpg
O lume a reluărilor nedorite
Inteligența Artificială e, în cele din urmă, un instrument, care poate fi folosit în scopuri bune
Comunismul se aplică din nou jpeg
Crimă și pedeapsă
După eliberare, Bogdan Stașinski a fost preluat probabil de serviciile secrete occidentale și nu se mai știe nimic clar despre el.
O mare invenție – contractul social jpeg
Ce fel de magistrați?
Rostul profund al întregului sistem judiciar constă în realizarea și menținerea armoniei sociale.
Nicuşor faţă cu reacţiunea jpeg
Discuția despre extremism
Nu, interzicerea unui partid nu e soluția. Pentru incidente specifice există Codul Penal. Pentru tot restul e vorba de bun-simț.
Teze pentru o fenomenologie a protecţiei (îngereşti) jpeg
Ce știu și ce pot economiștii (O întrebare pe care mi-am pus-o prin 2008 și la care încă aștept răspuns...)
Ne lăsăm sau nu ne lăsăm pe mîna „experţilor”? N-avem de ales. Ne lăsăm. Dar pe mîna căruia dintre ei?

Adevarul.ro

image
Cum a murit de fapt regele Decebal. Principalele ipoteze privind sfârșitul regelui dac
Decebal, regele dacilor, a murit în anul 106 d Hr, în urma înfrângerii în fața legiunilor romane, după două războaie epuizante. Deși, aparent, modul în care regele dac a murit este bine cunoscut, există mai multe ipoteze privind sfârșitul acestuia.
image
Cazul înfiorător al elevului ucis în timp ce mergea spre şcoală. Daune uriaşe acordate de judecătorii din Neamţ
Judecătorii din Neamţ s-au pronunţat într-un dosar penal, acordând daune uriaşe după ce un elev a fost ucis când mergea spre şcoală. În accident au mai fost răniţi alţi doi adolescenţi
image
Totul despre „drogul violului”. Povestea de film horror a uneia dintre victime: „Am băut apă plată” FOTO VIDEO
„Drogul violului” face ravagii în Europa, iar în România a făcut vâlvă cazul unei eleve în vârstă de 15 ani, despre care s-a scris că a fost drogată, sechestrată și violată.

HIstoria.ro

image
Cine au fost cele trei soții ale lui Ștefan cel Mare? Familia și copiii domnului Moldovei
Ștefan cel Mare al Moldovei a fost căsătorit de trei ori, de fiecare dată luându-și de soţie o reprezentantă a unei mari familii aristocrate, de confesiune ortodoxă. Mai întâi, Ștefan s-a căsătorit, în vara anului 1463, într-un context în care plănuia organizarea unei cruciade ortodoxe împotriva Imperiului Otoman, cu Evdochia, care descindea după tată din neamul marilor duci ai Lituaniei. Tatăl ei, Alexandru al Kievului, era văr primar cu Cazimir al IV- lea, regele Poloniei și marele duce al Lit
image
Drumul României către Tratatul de la Trianon
Nimeni nu s-ar fi putut gândi la începutul anului 1918 la o schimbare totală în doar câteva luni a condițiilor dramatice în care se găsea România.
image
Tancurile în timpul Războiului Rece
Conflictul ideologic izbucnit între Uniunea Sovietică și aliații occidentali a dus la acumularea unor cantități enorme de material militar și la dezvoltarea inevitabilă a armei tancuri.