Tranziţia şi avatarurile luxului

În împestriţarea ei, tranziţia are, între altele, neajunsul de a compromite tocmai ideile şi valorile spre care tinde. Ea vrea să ducă spre bunăstare, dar, pînă s-o obţină, îi strică fasonul. Vrea să ducă spre libertate, dar face, mai întîi, ca experienţa libertăţii să fie dezamăgitoare. Vrea instalarea democraţiei, dar reuşeşte, adesea, să arunce asupra democraţiei o penumbră de suspiciune. Cu alte cuvinte, în perioadele de tranziţie, bunăstarea capătă ceva obscen, libertatea - ceva deşucheat, iar democraţia - ceva confuz. Scopuri onorabile în sine se schimonosesc pe drum, devin arbitrare şi impure. De aceea, tranziţia e mediul privilegiat al nostalgicilor (care optează, prin comparaţie, pentru un "ieri" mai geometric) şi al pescuitorilor în ape tulburi (care ştiu să valorifice echivocul). Între conceptele compromise, un loc aparte îl ocupă bogăţia şi luxul. Mai toţi visează la ele şi mai toţi îi detestă pe cei care le au. "Îmbogăţiţi-vă!" - proclamă, fără prejudecăţi, liberalismul "burghez". "Fiţi săraci şi cinstiţi!" - sună replica de paradă a justiţiei sociale. Democraţia pare să eşueze într-o insolubilă contradicţie: pe de o parte, ea vrea să asigure tuturor şanse egale de îmbogăţire, pe de alta, aspiră la distribuţia egală a bogăţiei. Nimănui nu i se pot impune limite în fructificarea înzestrărilor proprii, dar tuturor li se cere să ia egalitatea drept limită. S-a putut spune, cu îndreptăţire, că în vreme ce despotismul e o proastă înţelegere a puterii, democraţia e o proastă înţelegere a egalităţii. Înţeleasă strîmb, idolatrizată, interpretată tendenţios, egalitatea devine substratul unei frustrări generale. Ea este mereu subminată de un vicios - dar ineluctabil - instinct al comparaţiei: săracul vrea să achiziţioneze în speranţa (utopică) a unei egalităţi cu bogatul, bogatul vrea să fie şi mai bogat, la fel de bogat ca aceia care l-au depăşit deja. Şi unii, şi ceilalţi simt că nu au destul şi tremură la ideea că ar putea pierde ce au. Într-o astfel de atmosferă, orice avere e marcată de precaritate. Tocqueville avea dreptate să spună că democraţia stimulează apariţia unei multitudini de "averi mediocre". "Mediocre" nu atît ca amploare, cît ca temei şi ca stil. Problema luxului se pune şi ea în termeni extremi. Pentru unii, luxul devine un ideal şi o obsesie, pentru alţii - un semn de disoluţie şi inumanitate. În felul acesta, orice reflecţie raţională despre lux, orice încercare de a-i circumscrie graniţele şi legitimitatea devin imposibile. Corupţia şi prostul gust au suspendat cu totul prestigiul natural al luxului. Căci există un asemenea prestigiu, despre care, e drept, noii îmbogăţiţi n-au nici cea mai mică idee. Mai întîi, luxul (adică ceea ce depăşeşte sfera "necesarului") e un concept relativ şi istoric. Multe din cele care trec azi drept necesare apăreau ieri ca lux. Săracul resimte stricta satisfacere a nevoilor curente drept lux. În acelaşi timp, artele în genere, un lux prin gratuitatea lor, sînt resimţite de oameni drept o necesitate. Grădinile sînt un lux (cîţiva economişti francezi din secolul al XIX-lea reproşau englezilor că au prea multe parcuri, în dauna suprafeţei agricole), sărbătorile sînt un lux. La fel spectacolele, artezienele, urbanistica în sens larg. Serviciul religios e, îndeobşte, de negîndit în afara unei anumite "pompe" ceremoniale. Nu e vorba de toaletele spectaculoase arborate de femeile din Bizanţ în biserici, spre exasperarea lui Ioan Gură de Aur, ci de aparatul liturgic, socotit de Platon, dar şi de Diderot, ca fiind o componentă decisivă a "emoţiei religioase". Luxul e o "pasiune" universală. Îl găsim la toate popoarele, în toate epocile, în toate regimurile politice, de la satrapiile asiatice pînă la democraţia ateniană. Instinctul podoabei prevalează adesea, în cazul seminţiilor primitive, asupra instinctului de conservare. Ne-am pus cercei şi mărgele înainte de a ne pune pantofi şi pantaloni. Odată cu "inutilitatea" ornamenticii, ştim însă să apreciem utilitatea confortului. Şi orice confort - de la furculiţă pînă la canalizare, de la calorifer la frigider, de la baie la medicamente - e, în fond, un lux. Prin definiţie, omul e un campion al superfluităţii. "Progresul" nu e, într-un anumit sens, decît aducerea unor ample parcele de lux în teritoriul necesarului. "Sobrietatea" stoică, dispreţuind bunăstarea, rafinamentul, comodităţile de tot soiul, sfîrşeşte, după excelenta formulare a unui comentator, în caducitatea unei mînăstiri fără religie. Ce-ar rămîne din portretul umanităţii noastre fără muzee, săli de concert, teatre, biblioteci, serbări, dansuri şi mîncăruri alese? Din păcate, spectacolul tranziţiei nu ne lasă răgazul de a vorbi despre lux cu miez şi cuminte. Aşa cum patriotismul a fost confiscat de cîteva flaşnete obraznice, luxul a fost confiscat de o mînă de ţoape. El este practicat ostentativ, incult, fără vocaţie, ca încununare a unor cariere bazate pe malversaţiune şi impostură. Toate viciile luxului ies astfel, necenzurate, la iveală: ostentaţia, violarea moralităţii şi a bunei-cuviinţe, asfixia spirituală prin supralicitarea apetitului material, disproporţia între venitul curat şi cheltuiala promiscuă. Alături de criza strictului necesar, trăim, deopotrivă, criza superfluităţilor nobile, a măreţiei şi a somptuarului. Am rămas cu Iri şi cu Monica. La mai mare!