Tragedie și farsă în istorie

Multora ascensiunea, tipologia și căderea lui Dragnea le-a amintit de Ceaușescu. Același tip de dictator, cu aceeași poftă de dominare nestăpînită. Aceleași origini umile, aceeași viclenie în a-și înlătura rivalii din partid unul cîte unul. Aceeași ură pentru valorile culturale de tip occidental, același naționalism, chiar șovinism primitiv, aceeași propensiune înspre rău și incompetență care conduce la distrugerea țării. Desigur, Ceaușescu n-a trebuit să guverneze prin interpuși, iar Dragnea nu avea (sau mai bine zis nu avea încă) puterile discreționare ale dictatorului comunist. Toți am simțit însă, mai ales în ultimul an, un fior rece pe șira spinării. Țara întreagă părea să-i stea lui Dragnea la picioare, iar loviturile pe care le administra justiției, economiei, finanțelor, sectorului privat, dar și demonizarea adversarilor, obsesiile conspiraționiste păreau imitații tot mai reușite ale unui model sumbru, despre care crezusem, cu naivitate, că fusese îngropat de mult. Se repeta istoria?

Și apoi, aproape brusc, a venit sfîrșitul, ce-i drept, fără tragedie și violență în zilele noastre: pe timpuri, sfîrșitul tiraniei a fost o revoluție cu mulți morți, acum a fost doar o explozie a indignării exprimate democratic la urne. Apoi ambii lideri au dispărut subit. Repetiție din nou: acum treizeci de ani, dictatorul a fost împușcat în urma unui proces trucat. Acum, cel care amenința să devină dictator a fost condamnat într-un proces legal și trimis la închisoare. Ceaușescu avusese mîinile pătate de sîngele celor a căror împușcare o ordonase. Dragnea furase din banii copiilor orfani pentru partid.

Dar și ce a urmat în ultimele zile pare o copie mai palidă a evenimentelor din trecut: Dragnea, odată plecat, PSD-ul se dezice de el, cău-tînd să pară un partid onorabil. Pierderea alegerilor nu duce la abanonarea puterii, așa cum nici comuniștii de acum trei decenii n-au făcut-o. Pesediștii se cramponează de manșa de comandă, încercînd să curețe cosmetic fața „întinată“ a partidului, așa cum predecesorii lor considerau că Ceaușescu „întinase“ valorile socialismului. Se fac cîteva schimbări de personal: unele figuri sinistre sînt împinse în spate, altora li se cere să „nu mai vorbească despre Justiție“; așa cum Iliescu scosese de la „naftalina“ istoriei cîțiva „vechi“, precum Alexandru Bârlădeanu, tot așa urmașa sa, Viorica Dăncilă, pare că vrea să se folosească de serviciile lui Adrian Năstase. Adică, în limbaj brutal, golul lăsat de un actual pușcăriaș va fi substituit cu sfaturile unui fost pușcăriaș.

Riscul este ca, în continuare, și alte evenimente să se repete, și nu doar de partea Puterii. Acum o generație, o societate năucită de eliberarea neașteptată, a căzut în plasa dominației foștilor comuniști, deveniți pesediștii de azi. Azi există riscul ca, îmbătați de splendida victorie din 26 mai, Opoziția să lase jos garda, să se epuizeze în certuri intestine meschine (unele au și început), să caute compromisuri nedemne cu actuala Putere. Iar societatea civilă, căreia i se datorează în bună măsură înfrîngerea PSD-ului, dar și protejarea Justiției de atacurile lui Dragnea și ale oamenilor săi, riscă să-și abată atenția de la scena politică sau chiar, din nou dezgustată de tranzacționalismul politicienilor pe care i-a susținut, să revină la vechile ei metehne de apolitism.

Marx avea o vorbă deșteaptă (în 18 Brumar al lui Ludovic Bonaparte): istoria se repetă, dar mai întîi vine în chip de tragedie, a doua oară în chip de farsă.

Or, dacă toate acele riscuri și altele se vor adeveri, din neputința, neatenția și delăsarea noastră, a tuturor celor care n am putut să ne deșteptăm din euforia zilelor de 26 și 27 mai, atunci vom retrăi în deplinătatea ei repetiția în cheie ridicolă (și totuși nu lipsită de tragism) a istoriei: vom revedea metodele de guvernare ale lui Dragnea – sub sigla PSD sau sub alt nume, căci ce contează un nume? – ieșind ca un strigoi din mormînt, așa cum în PSD au revenit, ascunse sub alte nume, metodele de guvernare comuniste. Poate că vom scăpa de tragedie – deși nici asta nu-i tocmai sigur –, dar farsa, ba chiar bătaia de joc a istoriei va fi atunci deplină.