Toţi la fel, fiecare altfel

Am asistat, zilele trecute, la o dezbatere pe marginea unui proiect de strategie europeană privind spațiul danubian. Dezbaterea era găzduită de reprezentanța la Berlin a landului Baden-Württemberg, landul din care izvorăște marele fluviu, pentru a parcurge, înainte  de a se vărsa în Marea Neagră, aproape trei mii de kilometri, legînd între ele 10 state. E o idee foarte bună și oarecum previzibilă, într-un moment în care se vorbește intens despre „cooperare regională“, despre solidaritate europeană (7 din cele 10 state „riverane“ sînt membre UE), despre dezvoltare sustenabilă transfrontalieră etc. România, împreună cu Austria, a imaginat încă din 2002 un asemenea proiect, în cadrul Pactului de Stabilitate pentru Europa de Sud-Est. Acum, lucrurile capătă o anvergură nouă și implică toate țările legate geografic, istoric, economic și cultural de Dunăre. Proiectul are o semnificativă amplitudine sectorială: infrastructură, comunicare, patrimoniu, administrarea resurselor, mediu, turism, societate civilă, educație ș.a.m.d.

Dincolo de perspectivele concrete ale unui asemenea prestigios (și ambițios) plan de dezvoltare, e mai mult sau mai puțin inevitabil ca el să fie însoțit, mai ales în perioada sa inaugurală, și de grațioase episoade festive, de o anumită retorică comemorativ-optimistă, incluzînd cuvinte-cheie de tipul „dialog“, „nevoia de punți“, „obiective comune“, „trecut comun“, „o mai bună cunoaștere reciprocă“, „țeluri realiste“, „încredere“, „expertiză multinațională“ etc. Dezbaterea la care am asistat și-a ales drept „fir conducător“ conceptul de „identitate“. Există o identitate danubiană? În ce privință „seamănă“ între ele națiunile care își duc traiul, de veacuri, de-a lungul celui mai mare fluviu european, după Volga? Evident, toți vorbitorii plecau de la premisa că „asemănările“ sînt consistente și hotărîtoare, că o inconfundabilă „identitate“ danubiană e de necontestat, că ea trebuie să fie temeiul proiectului, „cimentul“ lui, materia lui primă.

Pe măsură ce discuția avansa, axioma identității mi se părea tot mai aproximativă. Și mai discutabilă. Despre ce fel de identitate vorbim? Identitatea dintre Ulm și Călărași? Dintre ungurii budapestani și lipovenii din Deltă? Dintre Austria și Bulgaria? Sigur, putem invoca farmecul „Dunării albastre“, putem cînta „Valurile Dunării“, putem vorbi de bărci și pescari, de croaziere vesele (se face frecvent referire la o anumită „bună dispoziție“ dunăreană), dar „identitate“?  Îmi venea să spun, nițel provocator: Doamnelor și domnilor, vă reamintesc că Dunărea e un fluviu. Adică ceva care curge! Adică o devenire! Un „obiect“ greu de fixat într-un „stop-cadru“ rezumativ. Ar trebui, mai curînd, să vorbim despre coerența unei diversități. Despre o aglutinare, cvasialeatorie, de deosebiri. Tot ce putem declara, cu oarecare acoperire, este că Dunărea vorbește, pe sensul ei de curgere, despre modul în care Occidentul se transformă în Orient, iar în amonte despre modul în care Orientul se occidentalizează. În rest, vorba lui Heraclit, „nimeni nu se scaldă de două ori în același rîu“… Faptul că plutim sau înotăm, uneori, în aceeași apă nu e suficient ca să căpătăm un portret comun, darmite să ne înfrățim. Ceea ce vreau să spun este că europeanul de azi a ajuns să nu mai aibă „organ“ pentru diversitate. Nu se poate mobiliza decît cu argumente care exaltă, entropic, identitatea: identitatea națională, identitatea continentală, identitatea comunitară, identitatea religioasă și, iată, identitatea regională, fluvială, poate și una alpină (pe linia Carpați-Himalaya), oceanică, în fine, identitatea înțeleasă ca unică motivație „rezonabilă“ pentru conviețuire și colaborare. Mai e puțin și vom vorbi, pe bază de globalizare, despre identitatea noastră planetară. Nimic de zis. Nu se poate trăi în afara unui profil identitar. Problema e să nu ajungem să gîndim identitatea ca pe o închisoare, ca pe o formă de obtuzitate mentală și sufletească, sau, dimpotrivă, ca pe o omogenitate demagogică, făcută, iar nu născută. Ar fi de adăugat că identitatea e, fundamental, o calitate a persoanei. Fiecare dintre noi avem și sîntem o identitate irepetabilă. Identitățile colective sînt însă de altă natură decît cele individuale. Ele nu exclud o anumită, vitală, împestrițare și sînt interesante tocmai ca sumă de alterități. Oricum, ideea că nu putem face proiecte regionale decît după ce, mai întîi, am hotărît că „regiunea“ vizată e un loc al asemănărilor fertile are în ea un „gata-făcut“ demobilizator. Provocator ar fi, în mult mai mare măsură, un proiect al dialogului între identități ne-asemenea. Să profităm, cu alte cuvinte de „pretextul“ unei căi fluviale transfrontaliere și să vedem potențialul ei de „unitate în diversitate“. Să căutăm un posibil punct de intersecție între Călărași și Ulm, în ciuda neasemănării lor, în ciuda identităților lor distincte. Altfel, vom forța realitățile să se comporte geometric, artificial, fals.

Ne-ar prinde bine, pe scurt, o mai temperată retorică a „identității“, o sporită atenție acordată „unicatului“, ireductibilului, diferitului. Și apoi, o redescoperire a voluptății de a te defini prin celălalt, prin nimbul tău de nonidentitate. Prin acea „ieșire din sine“ pe care grecii o numeau „extaz“. Restul e iluzie confortabilă, „diplomație“ festivă.