Toate-s vechi...
Nu v-aţi plictisit? În aparenţă, fiecare zi e doldora de evenimente. Buletinele de ştiri de la radio şi televiziune, paginile de jurnal, bîrfa cotidiană par să livreze, clipă de clipă, noutăţi zemoase, crocante, contondente, picante, mai mult sau mai puţin senzaţionale, mai mult sau mai puţin scandaloase. Încă un demnitar a fost chemat la Parchet, s-a mai surpat un mal în cutare judeţ, s-a blocat circulaţia pe cutare drum naţional. A mai apărut o molimă, au mai sărit în aer trei maşini la Bagdad, s-a mai dezbătut o lege în Parlament, Andreea Marin a rămas însărcinată, Dan Diaconescu a găsit un specialist în purgative şi a dialogat cinci ore cu un criminal inocent şi cu o dizeuză, Mircea Geoană a mai spus un aforism, Traian Băsescu a mai inoculat românilor o doză de mîndrie naţională, C.V. Tudor a îmbrăcat din nou cămaşa morţii (altora) ş.a.m.d. Asfaltul are găuri, încălzirea centrală merge prost, păsăretul suferă. Boierii minţii manipulează inexistenta clasă de mijloc a minţii, în vreme ce ţăranii şi proletarii minţii îşi rup lanţurile. Viaţa pulsează, informaţia se revarsă trepidant asupra noastră, ţara se mişcă. Dar dacă te gîndeşti bine, nimic nou; nimic cu adevărat nou. După marea noutate din decembrie 1989, ne-am fi aşteptat la o explozie tonică de viaţă proaspătă, la torente de inventivitate, la un efort naţional de nestăvilit, în acelaşi timp viguros şi fraged. Ne-am fi aşteptat la oameni cu totul noi şi la idei reformatoare care să ne ia prin surprindere. În fapt, sîntem confruntaţi, zi de zi, cu o stagnare spasmodică, cu circularitatea pestriţă a cîtorva obsesii. Românii nu se grăbesc să arate altfel, nu-şi ies din ale lor (decît, în cel mai bun caz, pentru a intra în ale vecinului). Pendulăm neobosiţi între "Mitică tragic" şi "Mitică zurbagiu", între postura victimei şi aceea a şmecheriei acomodante. Tranziţia are aerul unei colecţii de vechituri reciclate. Partidele nou apărute după Revoluţie sînt, de fapt, redistribuţii strategice ale unor forţe politice vechi. Diferenţa stă doar în vechimea vechimii. Unii trăiesc cu nostalgia trecutului imediat, a "vechimii" predecembriste, alţii preferă vechimea interbelică, alţii se pierd în nebuloase aspiraţii dacice. Comunismul a vorbit atît de deşănţat despre "înnoire" şi despre viitorul incandescent, încît a amputat în noi dimensiunea noului autentic şi a speranţei active. Aşa se explică de ce, după 1989, tocmai noutatea e aceea care a intrat în criză. Unii dintre bătrînii zilei se ţin neaşteptat de bine şi unii din tinerii contemporani arată neaşteptat de prost. E greu de ales între pensionarii căniţi şi adolescenţii cu cearcăne, între o senectute încremenită, verde, în proiect, şi o juvenilitate dezorientată. Mai mult decît să întemeiem ceva, ne străduim cu toţii să reanimăm şi să conservăm ceva. Mai grav: cînd credem că, în sfîrşit, punem temelia unei noutăţi, nu facem, de fapt, decît să restaurăm idiosincrasii vetuste. În politica externă ne-am angajat, vrînd-nevrînd, într-o competiţie care are datele exterioare ale unui proiect insolit, dar care, în realitate, e mai curînd un proiect recuperator. Integrarea europeană nu poate evita să fie altceva decît refacerea vechii Europe, şi asta oricît de mult s-ar vorbi despre perspective, despre construcţie şi restructurare. Nu fugim înainte, ci fugim către ariergarda unei vechi (şi nobile, admit) idei. În politica internă, nu reuşim să ieşim din cercul vicios al cîtorva poticneli durabile. Vorbim de prea multă vreme despre corupţie, ceea ce e, în sine, un semn de eşec. Retuşăm, ne aliniem, bricolăm. Fiecare guvernare se confruntă cu aceleaşi, eterne, probleme, tatonează în perimetrul aceloraşi, ineficiente, soluţii şi, pînă la urmă, tot ce aduce nou e "o nouă calitate" a screamătului. De cincisprezece ani, aceleaşi portrete defilează electoral pe ecranele televizoarelor noastre, iar cînd apar, cu economie, reprezentanţi ai tinerei generaţii, ei par deja contaminaţi de ridurile "înaintaşilor". Ponta e un fel de Năstase mai puţin rumen, ezitînd între pubertate tîrzie şi înţepenire prematură. Caragiale continuă să fie, în chip delicios şi dezastruos, actual. Parlamentul e, indiferent de schimbările de algoritm, aceeaşi maşinărie anonimă, care mestecă pompos principii vide, complicităţi oculte şi fraze inculte. Nimic nou, nimic nou, nimic nou. Trebuie că am ajuns la un nivel de exasperare primejdios, de vreme ce pledez cu atîta patos pentru noutate. Sincer vorbind, eu prefer lucrurile vechi şi privesc cu suspiciune cultul invenţiei gratuite. Îmi plac politeţurile vechi, ierarhiile vechi, valorile tradiţionale, vinurile vechi, cărţile vechi, Dilema veche. Ader cu voioşie la clubul "oamenilor vechi" de la care se revendica nenea Iancu, şi sînt gata, asemenea pictorului Petraşcu, să folosesc calificativul "vecchio!", ca pe un superlativ. Ştiu, în acelaşi timp, că nu noul e inamicul vechiului, ci vechiturile, cu tot alaiul lor de plictiseală şi de rutină. Prin urmare, politicienilor, concetăţenilor şi mie însumi - un singur îndemn: "Fiţi noi!". Noi ca vechimea de bună calitate, noi ca o veste bună.
