Teme „riscante” ale dezbaterii religioase

Strămutat din spațiul ales al Mînăstirii Stavropoleos într-o smerită, dar primitoare căsuță din Periș, Părintele Iustin Marchiș, de care mă leagă o viață de dialog spiritual, mi-a trimis, de curînd, mai multe pagini din textele protodiaconului Andrei Kuraev, teolog neconvențional al Bisericii Ortodoxe Ruse. „Neconvențional”, în sensul că are curajul să pună în discuție afirmații, strategii, politici și dogme radicale ale ierarhilor „oficiali”, asumîndu-și consecințele canonice ale analizelor sale. După ce, încă din 2009, a fost susținător și colaborator al viitorului Patriarh Kiril, a plătit unele riscante convingeri și declarații publice cu interdicția de a sluji, interdicție consemnată într-un decret din aprilie 2020. N-am nici competența, nici intenția să dezbat „corectitudinea” religioasă a tezelor lui Andrei Kuraev. Dar sînt înclinat să fiu solidar, stilistic și hermeneutic, cu un fel de a gîndi viața Bisericii cuviincios, dar fără înțepeneală oarbă, fără refuzul interogației, fără dispreț „instituțional” față de spiritul vremii, față de bogăția imprevizibilă, greu sistematizabilă, a Duhului. În termenii lui Andrei Kuraev, e esențială „necesitatea unei culturi a credinței, asociată cu o cultură a gîndirii”, precum și o confruntare liberă cu problematica modernității...

Pentru informarea cititorului și pentru stimularea reacției sale libere, am ales, dintre textele primite, cîteva pasaje pe tema instituționalizării credinței și pe aceea a filetismului.

Orice opțiune omenească, orice idee, experiență sau sentiment asumate cu autenticitate înclină să se confirme, să se impună, prin instituționalizare. E firesc, dar nu lipsit de riscuri. Instituționalizarea implică reguli, exigențe procedurale, reflexe comportamentale, autoritarism, prestigiu supra-individual. Uneori însă, aceste „anexe” în aparență „formale” tind să geometrizeze ceea ce nu e geometrizabil, să convertească spontaneitatea în obligație, să transforme dinamismul lăuntric în convenție, în protocol. Un exemplu la îndemînă ar putea fi, de pildă, transformarea iubirii în căsătorie... Adică instituționalizarea unui afect tainic, transformarea lui în contract administrativ. La fel, instituționalizarea credinței în rigoare bisericească. Știu! Nu se poate fără, dar e preferabil să fii prevenit și precaut, avînd mereu în minte posibilele efecte colaterale ale „schematizării” autoritare. „Simfonia” bizantină dintre Biserică și stat poate duce la o ilicită schimbare a rolurilor. Și, cum a spus-o și un teolog occidental, putem ajunge să uităm că nu lumea e făcută pentru Biserică, ci Biserica pentru lume... Andrei Kuraev a intrat în dezacord cu administrația Bisericii în 2010, cînd Patriarhul Kiril a propus spre dezbatere proiectul unui document privind „atitudinea blasfematoare a presei laice”. Andrei Kuraev: „Acest proiect făcea referire la împăratul Iustinian și la decizia Sinodului de la Trullo, care amenința cu pedepse întru totul pămîntești pe cei care insultau Cerul. Drept consecință, documentul, în ansamblul său, suna ca o amenințare: «Vom găsi o formă de dreptate polițienească pentru detractorii noștri!».” „Pentru ce – se întreabă Kuraev – să îi înspăimîntăm pe oameni cu aceste lucruri astăzi, pentru ce Biserica trebuie să acționeze ca o instanță represivă? Nu știam atunci că aceasta era strategia de fond a patriarhului Kiril.” Un bizantinolog ca Aleksandr Kajdan nu ezita să observe că acest tip de atitudine e, oarecum, o moștenire discutabilă a Bizanțului... (Dar ar fi nedrept să uităm și unele procedee „apologetice” apusene, pentru care arderea pe rug, tortura, excomunicarea au putut fi instrumente curente ale Inchiziției...)

Instituționalizarea implică – spune Kuraev – și un accent aparte asupra ideii de ierarhie, sursă curentă a „violenței în viața Bisericii ortodoxe: puterea episcopului asupra clerului; puterea patriarhului asupra episcopilor (inclusiv străini și ucraineni); cenzura Bisericii asupra vieții și culturii laice...”. Alt citat: „...în cultura ortodoxă, minciuna politică proferată de episcop (patriarhul) nu este considerată un păcat, ci o formă de înțelepciune pastorală. Pentru binele Bisericii, este permis să placi nu știu cărui tiran.”

Trecem la „filetism”, erezia condamnată de Sinodul de la Constantinopol în 1872. Andrei Kuraev precizează, pe bună dreptate, că nu e „erezie” ca o biserică locală să vrea să aibă preoți și ierarhi din propria comunitate sau să insiste pe folosirea limbii proprii în practica rituală. Erezia constă în supralicitarea virtuților etnice în discursul „religios”, sentimentul că dialogăm întotdeauna cu „alte neamuri” de pe poziții de superioritate. Așa se naște mitologia „lumii ruse”, confuzia, pernicioasă, dintre iradierea mistică și expansiunea politico-militară, justificarea agresiunii printr-o retorică a „operațiunii speciale” de întrajutorare...

Kuraev: „În psihologia ortodoxă există o contradicție internă între autopoziționarea lui «eu» și a lui «noi». Pentru sine, fiecare ortodox individual trebuie să se considere drept «persoana cea mai păcătoasă și mai rea de pe Pămînt». Dar «noi» este obiectul unei sancta superba, a unei sfinte, legitime, mîndrii. «Noi, ortodocșii», «Biserica noastră» sîntem infailibili și sfinți.” E o formă de autoidealizare, asemănătoare, din păcate, cu autopercepția „idealistă” pe care, în vremea comunismului, o avea partidul față de sine. Altfel spus, individului i se atrage atenția că a și-o lua în cap, a se situa deasupra tuturor e „slavă deșartă”, dar nu se pune nici o clipă problema că aceeași atitudine la nivel etnic e și ea „slavă deșartă”. Și tot așa...

Precizare: A nu se citi Kuraev sau comentariile mele cu încruntătura morocănoasă cu care se întîmpină, de obicei, „răzvrătiții” neîmbisericiți. E vorba, dimpotrivă, de un interes terapeutic pentru o imagine a Bisericii pe potriva anvergurii ei reale și a misiunii ei lumești.