Ţara de plastilină
Cei pentru care patriotismul e o specie a anxietăţii se tem că integrarea europeană va duce, inevitabil, la diluarea, dacă nu chiar la pierderea identităţii naţionale. Dar, în mod normal, o ţară nu-şi pierde chipul cînd se alătură altor ţări. Dimpotrivă: specificitatea ei se conturează încă şi mai abitir prin juxtapunere. O ţară îşi poate însă pierde chipul dacă îşi pierde articulaţiile interne, osatura, structura de susţinere. Dacă devine o colecţie arbitrară de zgîrciuri, o masă informă, ale cărei contururi se modifică neîncetat, prin intervenţii contradictorii. O asemenea ţară încetează să mai fie un organism funcţional, cu portret distinct: ea devine o ţară de plastilină. Înainte de a discuta fondul lucrurilor, e de spus că scandalul CNSAS e o monumentală gafă procedurală. Povestea, în rezumat, e următoarea: cineva (Dan Voiculescu) primeşte, din partea CNSAS, un verdict infamant. Avocatul "victimei" (Sergiu Andon) atacă verdictul în justiţie, dar punînd accentul nu pe nevinovăţia clientului, ci pe neconstituţionalitatea unei legi şi pe neligitimitatea unei instituţii. Curtea Constituţională îi dă dreptate avocatului. 300 de inşi rămîn pe drumuri şi un important simbol post-decembrist - efortul de a defini cu exemple concrete rolul nefast al Securităţii - e lovit de nulitate. E ca şi cum, în urma unui proces pentru furt, se înlocuieşte pedepsirea hoţului prin amendarea Codului Penal şi prin desfiinţarea puşcăriilor. Dan Voiculescu părăseşte ringul, victorios, fără nici o cicatrice. (Las pentru altă dată reflecţia asupra acestui personaj, incapabil să pună pe picioare un partid viabil, sprijinit de un vot public cvasi-nul, în ciuda unor mari investiţii mediatice, şi totuşi mereu prezent pe scenă, cu o nefastă eficacitate. Un talent aparte! Genul de talent care nu se poate exersa decît într-o ţară de plastilină.) O a doua componentă "neconvenţională" a tărăşeniei e nonşalanţa cu care un organism juridic prestigios anunţă neconstituţionalitatea unei legi la opt ani după votarea ei în Parlamentul ţării. Ţi se face frică. S-ar putea ca toate legile statului de drept sau o bună parte din ele să fie strîmbe. Ar putea fi puse în criză legea electorală, legile privind regimul proprietăţii sau Constituţia însăşi. Dacă nu acum, mîine. Sau peste opt ani. Sigur, orice lege e perfectibilă, dar perspectiva unei veşnice reformulări pe baze conjuncturale e totuşi de un postmodernism amuţitor. Ideea că, de ani întregi, trăim cu toţii sub o legislaţie potenţial derapantă nu e de natură să ne dea încredere în justiţia autohtonă. În al treilea rînd, frapează suprarealismul argumentaţiei la care recurge Curtea Constituţională pentru a se justifica. Nu pot face comentarii de specialitate. Dar contez pe faptul că "specialitatea" nu poate lucra împotriva bunului simţ. CCR nu pare să perceapă, de pildă, deosebirea dintre "constatare" şi "judecată". CNSAS nu face decît să constate un anumit fapt, sprijinindu-se pe documente. Că această constatare nu are consecinţe juridice se vede cu ochiul liber. Legea deconspirării Securităţii nu este o lege a lustraţiei. Nici unul din cei "judecaţi" n-a avut de tras, în fapt, consecinţe specifice. Toţi au rămas, impenitenţi, la locul lor în Parlament, în partide, în diferite funcţii publice. O condamnare explicită nu poate surveni decît pentru "fals în declaraţii", în urma unei judecări în instanţă. Care va să zică, nu CNSAS e cel care "înfăptuieşte justiţia", ci o instituţie juridică. CCR mai are o idee, cu totul neobişnuită: a cere cuiva să "judece" dacă a colaborat sau nu cu Securitatea e a-i atribui o competenţă pe care nu o are: aceea de a se judeca singur (!?). Cum adică? Înseamnă că, dacă fac vizite neprincipiale nevestei vecinului şi mi se cere să recunosc sau nu, mă pot apăra spunînd că n-am competenţa să mă judec singur. Altă gogoriţă: nu e normal ca o contestaţie să fie analizată de aceeaşi instituţie care a emis documentul contestat. Dar cum altfel? Contestatarul nu se adresează, de drept, celui care a comis nedreptatea? Abia dacă nu e mulţumit de răspuns merge... unde? În justiţie, aşa cum spune legea. Unde e abuzul? Mai departe: cînd află verdictul, împricinaţii nu sînt însoţiţi de un avocat. Păi, nici cînd primeşti o amendă de la poliţia rutieră nu eşti însoţit de avocat. Şi nu poţi invoca "prezumţia de onestitate", spunînd că, în România, numai justiţia poate da verdicte, şi că poliţia nu se poate erija în "instanţă extraordinară". Nu trebuie să fii însoţit de un avocat cînd eşti înştiinţat că ai călcat un biciclist. Nu am atîta spaţiu, cîtă materie de discutat există încă. În plus, e foarte obositor să umbli printr-o ţară de plastilină, o ţară în care totul e posibil, mai ales în zona, principial inflexibilă, a dreptului. De regulă, trei sferturi din internauţii de prin ziare mă irită. Dar de data asta am găsit unul care exprimă foarte potrivit situaţia: "Mi-e frică de Statul român, de Constituţia României şi de Puterile Statului de Drept, separate sau împreună". Şi mie.
