Stupori alimentare
Pînă la pubertate, eram aproape anorexic. Am fotografii de pînă la 12 ani care par a fi făcute cu un aparat Roentgen: mi se văd coastele ca la o radiografie. După 14 ani, martirizat de obscure jocuri hormonale, am început să mă îngraș. În adolescență, am slăbit din nou. Apoi m-am reîngrășat. Oricum, foarte devreme, am devenit un melancolic căutător de diete. Medicii mă dojenesc, legînd toate neajunsurile mele organice de o siluetă scăpată de sub control, iar amicii știu că, dacă vor să-mi facă un compliment, trebuie să-mi spună des: „Ai mai slăbit!”. În sfîrșit, cei care mă detestă nu ezită să-mi ia peste picior conturul, așa încît să rezulte că mă îndop zi și noapte, că fac orice pentru o sarma, că sînt urît, grețos, porc păros, înecat în valuri de grăsime etc. Fiecare, după anvergura urii și imaginației proprii.
Să ne înțelegem: nu sînt ușă de biserică. Sînt pofticios și, eventual, lacom. Nu reușesc să mă feresc, întotdeauna, de oarecari excese. Dar mă străduiesc. Rîndurile de față nu vor să fie însă o confesiune lăcrămoasă despre eforturile și eșecurile mele alimentare. Ci consemnarea unei crescînde perplexități. Urmăresc de mult, cu atenție, „bibliografia” nutriționiștilor profesioniști și, pe urmele cetățeanului turmentat care întreba mereu cu cine să voteze, întreb și eu, timid, dar tenace: „Eu ce să mănînc? Ce să beau? Cum să aleg dieta optimă?”.
Ani de-a rîndul, mi s-a spus să prefer carne de vită. E plină de proteine, dar fără multe grăsimi, are necesarul de vitamina B, e, deci, energizantă și ajută în cura de slăbire. „Dușmanul” prin excelență e porcul. Apoi, cohorte întregi de cercetători mi-au atras atenția că s-a stabilit, pe baze experimentale, cît de periculoasă e carnea roșie. Predispune la boli cardiovasculare, la deces prematur, în variantele cancer de colon și infarct. În plus, conține prea mult fier și neașteptat de multe „grăsimi saturate” („rele”). Savanții „obiectivi” admit, pe de altă parte, că „acidul linoleic conjugat” prezent în compoziția cărnii de vită stăvilește dezvoltarea tumorilor canceroase. Una peste alta, e recomandabil, totuși, să trecem pe carne albă: pui și pește. Puiul are grăsimi „bune”, protejează cordul, e dietetic. E drept, are mai puține proteine decît carnea roșie. Dintr-odată însă, s-a descoperit că nici puii nu mai sînt ce-au fost. Crescuți artificial, adică dopați cu tot soiul de chimicale, ei conțin niște „hormoni de creștere” care explică inflația de obezitate a ultimelor generații. Hormonii cu pricina provoacă pubertate precoce, cancer la sîn, cancer de prostată, creștere a colesterolului rău, boli de inimă. Ca să nu mai spunem că tot păsăretul e, potențial, plin de „salmonella” și de „campylobacter”. Mai bine pește! E ușor digerabil, are iod, fosfor și potasiu (ceea ce te face frumos și deștept); să adăugăm avantajul, paradoxal, că o bucată de pește e cu atît mai bună cu cît e mai grasă, căci grăsimea de pește e miraculos antioxidantă, „anti-aging” etc. Da, dar are și dioxină, iar de cînd s-a stricat mediul planetar (mai ales cel acvatic), asistăm la creșterea procentului de mercur și metilmercur din compoziția chimică a bietului animal. Asta îl face toxic, cu efecte triste asupra evoluției sarcinii și asupra sistemului nervos în general. În aceste condiții, salvarea e dușmanul de altădată: porcul! Are proteine întăritoare, B-uri și virtuți auxiliare necesare slăbitului: provoacă rapid o salutară sațietate. Evident, e preferabil să alegi părțile slabe și, dacă se poate, să nu le pui pe grătar sau la tigaie, ci, mai curînd, la fiert sau la cuptor. (Ceea ce e valabil, de altfel, și pentru vită, pui și pește: nu prăjit, nu afumat, nu uscat). Aflăm însă că o anumită patologie animală le face pe toate suspecte. Vaca înnebunește, găinile fac gripă, iar porcii se îmbolnăvesc de „pestă porcină”.
Poate că cel mai bine e să renunți la carne. Deși regimul vegetarian a fost dovedit ca incomplet din punct de vedere nutritiv și născător de pernicioase „compensări” onirice (vise abundente cu fleici, cîrnăciori și cotlete…). Ce ne mai rămîne? Băutura! Dar și aici lucrurile se complică. Eu, vechi diabetic, grăsun și cardiac, am voie bere? În nici un caz! – strigă într-un glas medicii. Dar tot unii medici au descoperit de curînd, firește „pe baze experimentale”, că berea conține colesterol bun și viguroși antioxidanți (nu mai vorbim de o bogată colecție de minerale utile). Prin urmare, berea e recomandată (sigur, cu moderațiune) diabeticilor și cardiacilor. Și cînd te gîndești cîți ani de abstinență – cu argumente științifice – m-au ținut departe de halbă. Dar vinul? Cardiacii să nu prea bea roșu! – a sunat cuvîntul de ordine pînă mai ieri. Francezii dovedesc, statistic, contrariul. Albul are, e drept, mai puține calorii, dar efectele ambelor lichide sînt, de fapt, echivalente. Pe deasupra, albul produce insomnie. Cum e cu tăriile? Cardiacilor li se recomandă să bea: sînt vasodilatatoare. Diabeticilor nu prea: deși scad glicemia (păi, atunci le-aș bea ca medicament!), au efecte negative în plan neurologic. Singura unanimitate savantă e că vitală e moderația și că, de fapt, marele vinovat pentru toate e stresul. Concluzia: trebuie să mîncăm puțin, fiert și vesel! Nu prea contează ce. Zilele trecute, am citit într-un ziar că micul dejun cu ouă și cîrnați e o bună metodă de slăbire. Și că un american a slăbit șapte kile într-o săptămînă mîncînd doar cîrnați cu bere. Știința pare să evolueze spre un viitor tonic, generos, nediscriminatoriu. Anything goes! În ce mă privește, sînt gata să devin, pe acest fundal, „dietetically correct”! Privesc tandru spre omul viitorului: va fi erbivor, va evita orice formă de ebrietate și va gîndi pozitiv.
(recuperare melancolică din 2013)
