Stil gazetăresc
Era fatal ca libertatea post-revoluţionară a cuvîntului să producă logoree. Şi era firesc ca logoreea să lovească mai abitir acolo unde, prin definiţie, cuvîntul tinde să devină inflaţionar: în gazetărie. Numărul publicaţiilor s-a mărit pînă la dambla, iar publicistica a devenit o hiper-profesie, rîvnită de toţi. Peste noapte, o sumedenie de ingineri, medici, scriitori, jurişti, studenţi, filozofi, economişti, politicieni, vechi gazetari (uneori cu odraslele lor cu tot), preoţi, pictori, oameni de afaceri şi demimonde - s-au apucat de presă. Ziaristica pare la îndemîna oricui, talentul de ziarist - o facultate înnăscută. Nu zic că în felul acesta n-au apărut pe firmament cîteva remarcabile înzestrări care, altfel, s-ar fi pierdut în anonimat. Dar mai frecvent e rezultatul opus: o puzderie de impostori zeloşi ne intoxică zi de zi cu prezumţia, mediocritatea şi volubilitatea lor incultă. E o agresiune culpabilă la adresa cititorilor şi un afront nemeritat adus profesiunii de gazetar. Ar fi uşor de făcut o antologie a diletantismului şi a prostului-gust care ne asaltează, cotidian, din paginile - nici măcar destul de ieftine - ale jurnalelor. Frapează, între altele, două extreme stilistice, între care articlierii de duzină nu sînt în stare să găsească justa măsură. 1. Abuzul didactic. Gazetarul pe care îl avem în vedere cade victimă unui delir de competenţă şi demagogiei adiacente. Plasat foarte sus, deasupra prostimii, dar şi deasupra guvernanţilor, el ştie, dojeneşte şi dă sfaturi. E marţial. E îngrijorat. E fudul. Musteşte de indicaţii, e ros de indispoziţii şi abundă în admonestări. Scrisul său aspiră la acreala normativă şi morga sapienţială. Sună cam aşa: "Executivul trebuie să fie ferm... Fermitatea nu trebuie să însemne însă duritate... Guvernanţii nu trebuie să uite că... Guvernul Ciorbea are datoria să fie la înălţimea încrederii acordate... Foarte bine că au luat măsurile care se impuneau.... Guvernanţii n-au ţinut seama de avertismente şi acum nu fac decît să culeagă ce au semănat... Au datoria să coboare zi de zi în mijlocul oamenilor şi să le explice... E momentul ca... Era cazul să...". Textul e compus ca o mică oră de dirigenţie, cu supravieţuiri caracteristice din formulistica judeţenelor de partid, cu platitudini pompoase, vigilenţe amare, tromboane, tobe şi başi. Cititorul candid nu poate decît să regrete, la sfîrşitul lecturii, că semnatarul unui asemenea text nu conduce trebile ţării, că le lasă, crud, pe mîinile unor neisprăviţi. 2. Abuzul satiric. De dată aceasta, gazetarul în discuţie îşi schimbă radical strategia. El nu mai oficiază pedagogic. Optează pentru stilul şfichiuitor. E vioi, sarcastic, săltăreţ, plin de apropo. Politica e manejul băşcăliei lui isteţe, al grimaselor lui de "băiat deştept". Efectul care însoţeşte frecvent acest exerciţiu este vulgaritatea. Autorul cultivă o colocvialitate de birt, genul "băi, guvernanţilor"; sau "păi, care dialog, stimabililor?". Totul se scaldă într-o nonşalanţă de ţaţă emancipată. Interlocutorul e întîmpinat cu locuţiuni din repertoriul oralităţii joase ("dumnealui se face că plouă") sau al ţîfnei de periferie ("Ei, i-auzi!"). Din cînd în cînd, o ipocrită piruetă retorică ("Mă-nşel?", "N-oi fi auzit bine?") sau o concesie şmecheră, în noul limbaj de lemn ("Corect!"). Cînd scrii în acest fel nu contează dacă ai sau nu dreptate. Între a fi caricatura lui Pârvan sau caricatura lui Caragiale, e mai bine să alegi asumarea cinstită a propriei inconsistenţe şi să taci din gură. (text apărut în Dilema nr. 239, 22-28 august 1997) P.S. Dacă vi se pare că acest articol nu mai e valabil astăzi, protestaţi la redacţie.
