Steaua dansatoare

Acum mulţi ani, în furnicarul unui aeroport internaţional – încurcata selva oscura din „mijlocul drumului vieţii noastre“, a celor de azi –, am observat, stînd la coadă la check-in, sau la bagaje, sau la paşapoarte, o fată pe al cărei T-shirt sta scris (în italieneşte): „Trebuie să ai în tine încă haos, spre-a da născare unei stele dansatoare“. Am întrebat-o dacă ştie ale cui sînt vorbele respective. Mi-a răspuns că nu ştie, dar crede că aparţin unui star rock al cărui nume l-a uitat; i-au plăcut mult şi a cumpărat T-shirt-ul din pricina lor. Păcat – mi-am spus atunci mai întîi –, sărmanul Nietz-sche merita o soartă mai binevoitoare decît aceea de a fi ajuns să „vîndă“ bine, pe post de presupusă stea rock cu nume uitat, piese vestimentare pentru o fată! Nietzsche – principe al spiritului, dispreţuitorul „animalului de turmă“, vai, şi nu o dată misoginul pe deasupra! Iar acum, al său Zarathustra eşuat pe T-shirt-ul unei fete, într un terminal de aeroport: ce-aţi zice de un Moby Dick bălăcindu-se într-o saună?

Dar destul de repede mi-am dat seama că nepotrivirea pe care o percepusem era mai curînd superficială: căci nu e oare lumea noastră, la drept vorbind, şi efectul „revalorizării radicale a tuturor valorilor“ (Umwertung aller Werte), al cărei profet fusese tocmai Nietzsche? Nu sînt şi devoţiunea faţă de o maximă, şi respectul arătat unui text de înţelepciune cuprinse printre aceste valori de demult pe care filozoful voise să le spargă „cu ciocanul“? Iar atunci scoaterea cu nepăsare din context, macularea înţelepciunii prin comercializare, adevărul celor puţini servit drept energizant celor mulţi nu-s o izbîndă (poate nedorită) tocmai a „ciocanului filozofic“ ce se autoloveşte, malgré tout? Apoi: nu-l dedicase el pe Aşa grăit-a Zarathustra „tuturor şi nimănui“ – adică inevitabil şi unei fete ca aceea din aeroport, aidoma milioanelor de alte fete asemănătoare, zvelte, cu păr lung, cu blugi, cu T-shirt, echipată cu adidaşi şi cu ignoranţă senină –, nu era ea întruchiparea deopotrivă a lui „nimeni“ şi a lui „toţi“? Pe de altă parte: ce neaşteptat de ingenioasă era asocierea (voluntară?) dintre „steaua dansatoare“ şi „steaua rock“! Stelele – altădată crezute litere ale alfabetului lui Dumnezeu, dansînd în ordine pe ritmul armoniei universale –, devenite apoi la Nietzsche scîntei dionisiace de haos, înainte de a se transforma în fabrici de decibeli – noii idoli, ieşiţi cu platoşă, scut şi microfon – cîtă ironie! – din „ţeasta“ zeului filozofiei care decretase cîndva Amurgul idolilor…

Nu întîmplător, deci, îi plăcuseră fetei vorbele lui Zarathustra. Ceea ce acum o sută de ani suna încă patetic, neobişnuit, sfidător la culme, ispită pentru roiuri de tineri intelectuali isterizaţi şi artişti trăsniţi care erau sau se credeau geniali, astăzi, enorm trivializat, a devenit un bun comun – nici măcar Zarathustra, magul cu inimă de bronz, n a scăpat de a fi pus „la comun“. Pe cine mai sperie haosul creator? Pe timpuri, încercam să-l ascundem sau să-l negăm. Ne era ruşine cînd răbufnea pe dinafară. Numeam asta „păcat“, „nebunie“ şi „viciu“. Dar după Nietzsche, Freud, Weber, Foucault, Deleuze, Derrida, Cioran şi tot şirul celor care au zvîrlit de pe tron raţiunea şi conştiinţa morală am învăţat şi am fost învăţaţi cu toţii că exhibarea haosului din interior e un act salubru. Iar condamnarea „viciului“, a „păcatului“ şi „nebuniei“ ar fi expresii sau rezultate ale dominaţiei. Cît despre creativitate, în era „reproducerii mecanice a artei“ (pentru a vorbi precum Walter Benjamin), ea e azi o virtute democratică, aproape singura supravieţuitoare a unei epoci fără virtuţi: de la un atribut al lui Dumnezeu, apoi al geniilor, apoi al artiştilor în general, a devenit acum o cerinţă aproape obligatorie pentru fişa postului oricărei secretare. S-ar fi mîniat oare Nietzsche pe haosul-medicament, pe creativitatea-cerinţă-a-postului? Desigur, dar ar fi însemnat să se mînie deopotrivă pe o fată graţioasă ce i îndrăgise cîteva spuse, fiindcă-i veneau ca turnate pe minte, exact la fel cum T-shirt-ul pe care erau scrise îi venea turnat pe corp. Şi de ce s-ar fi supărat tocmai el care, prin vocea lui Zarathustra, vorbise cu prietenie unor asemenea fete: „Cum aş putea, aerienelor, să fiu duşman al dansului divin? Sau al picioarelor adolescente cu glezne atît de graţioase?“ Cum ar putea, într-adevăr?

În sfîrşit: nu e lumea fetei, cu imoralismul ei lejer, cu sexualitatea ajunsă, subversiv, momeală pînă şi în reclamele de iaurt sau pastă de dinţi, cu exaltarea corporalităţii, cu „moartea lui Dumnezeu“ (care nu mai e vestită doar de un ţicnit cu o lampă în mînă, ci s-a predat decenii de-a rîndul pentru zeci de milioane de oameni la cursurile de învăţămînt politic), cu pierderea sensurilor universale, cu maşinismul ei, în care Heidegger vedea împlinirea uneia dintre formele nietzscheene ale „eternei reîntoarceri a aceluiaşi“, cu războiul valorilor, cu validarea raţiunii, cu obligaţia generală de „a fi autentici“, cu obsesia pentru „sensul vieţii“, pentru „tinereţe“, pentru „sănătate“, pentru „gîndire pozitivă“, pentru loisir şi muzică, dar şi cu războaiele ei teribile, bestiale şi planetare, cu noua barbarie mereu la atac, nu e aceasta lumea adulmecată deja de acela care susţinea că morala, ca şi omul, „trebuie să fie depăşită“ şi care anunţa, patetic, că „vor fi războaie cum n-au mai fost pe pămînt“? […]

Nietzsche nu s-a înşelat deci (sau nu mai mult decît se înșală de obicei marii filozofi): Omul chiar a fost depăşit. Ce a rezultat? Ei bine, iată: Supraomul poartă blugi şi T-shirt, se duce la concerte rock, dansează cu frenezie, are părul mereu despletit ca o menadă sub ecstasy, nu-i mai pasă de arborele cunoaşterii binelui şi răului al cărui fruct ce strepezeşte dinţii se presupunea că l-au gustat odată primul bărbat şi prima femeie, ci strict numai de consortul lui intangibil, arborele vieţii; pe deasupra se bucură de confirmarea haosului din sine, din care tot mai speră, week-end de week-end, să se aprindă cîndva o stea – ba fie şi o steluţă – dansatoare, căzătoare, trecătoare, cum s-o nimeri…

Ce-i rău aici? Ne aşteptam oare la altceva? La ceva mai temeinic, mai profund? Puţină dezamăgire e inevitabilă în viaţă. Oricum ar fi, nu dezamăgiţi în replică Supraomul, şoptindu-i că vorbele care i-au plăcut atît de mult sînt… vai, ale unui filozof! 

(fragment din cartea Noul – o veche poveste, Editura Humanitas, 2008)