Speranţa

S-ar zice că, de la o vreme, competenţa noastră supremă e disperarea. De la mica disperare cotidiană, pînă la teoria catastrofei, de la "marginile" disperării (depresie, neîncredere, iritabilitate), pînă la "culmile" ei (isterie, apostazie, resemnare bolnăvicioasă). Am obţinut, prin urmare, consensul: e rău, e foarte rău, nu mai avem nici un motiv de speranţă. Speranţa ne apare, cînd vorbim astfel, ca o virtute condiţionată. Adică o virtute care nu subzistă decît "cu motiv" sau "în anumite condiţii". Dar este virtutea, în general, compatibilă cu determinismul conjuncturilor? E ca şi cum ai spune: "sînt curajos, numai dacă mi se dau garanţii de imortalitate", sau "nu mai am nici un motiv să fiu bun". A-ţi pierde speranţa cînd circumstanţele nu o mai motivează e a nu fi avut-o niciodată şi, în orice caz, a nu fi reflectat niciodată la sensul ei. A-ţi pierde speranţa nu e un accident provocat de împrejurări nefaste, ci un păcat, adică un eşec al sufletului, chiar dacă unul favorizat de împrejurări nefaste. Pentru tot ce se opune speranţei din noi poate fi făcută vinovată lumea exterioară (istoria, stihiile, statul). Dar pentru pierderea speranţei nu putem învinovăţi pe nimeni. E o problemă personală, care nu se reglează pe stradă, la sindicat sau la tribuna electorală. Se reglează în singurătate sau în prezenţa unui duhovnic… Definită corect, speranţa nu are nimic de a face cu fericirea. Pentru cel căruia nu-i lipseşte nimic, problema speranţei nu se pune: ce vom mai şti despre speranţă, în clipa cînd vom intra în Paradis? Absenţa speranţei poate fi, aşadar, trăită în cheie nocturnă, ca disperare, şi în cheie diurnă, ca speranţă împlinită, ca suficienţă a îndestulării. Prezenţa speranţei, în schimb, e de negîndit fără experienţa simultană a lipsei, a precarităţii, a unei ambianţe dezesperante. Speranţa e, în definitiv, un corelativ al carenţei. Ea îşi dă întreaga măsură, sau cel puţin măsura ei de virtute creştină, cînd nici un "motiv" lumesc nu o mai justifică. Întrucît temeiul speranţei (ca şi al credinţei) e exterior lumii contingente, nimic din lumea contingentă nu o poate dizloca. Cînd speri, speri ca Avraam, "împotriva oricărei speranţe" (cf. Romani, 4,18). Nu speri fiindcă ai de ce, ci fiindcă nu ai de ce, în ciuda faptului că nu ai de ce. Speranţa nu e replica veselă pe care o dăm unei promisiuni. E mai curînd felul omului credincios de a reacţiona la ocultarea promisiunii: e o adecvare la rău. De aceea, speranţa fără fisură e o virtute rară. Căci răul absolut, fără fisură, e şi el rar. Există însă, uneori, o evidenţă a răului, o carnalitate a lui, care îi conferă o oarecare tentă de absolut şi dă speranţei adevărate şansa de a se manifesta. Speranţa refuză să considere evidenţa răului drept realitate a răului. În plan metafizic, ea e un mod de a confisca răului orice valoare de adevăr. Tot ce subminează speranţa e fals. Numai ceea ce o întreţine e adevărat. Mi se va spune că mă complac în abstracţiuni. Şi că frigul de pildă, deşi subminează speranţa, nu e fals deloc! E tăios, substanţial, de nesuportat. Aşa e. Dar speranţa nu e o virtute nătîngă, o măsluire roză a răului. Ea nu pretinde că nu e frig sau că frigul e bun. Ea îşi poate permite să bombăne, să fie prost-dispusă şi, în orice caz, să dîrdîie. A-ţi păstra speranţa în ciuda frigului nu e a te iluziona cum că frigul nu există. Continui să dîrdîi. Dîrdîi şi speri! Omul care disperă e infinit mai nerealist. El face conexiuni enorme: din existenţa acută a frigului, el induce, de pildă, inexistenţa lui Dumnezeu " sau lipsa de sens a vieţii. Omul care speră ia frigul drept frig. Şi socoteşte că ceea ce e esenţial în alcătuirea sa omenească nu atîrnă de această "rece" constatare… Potrivit Evangheliilor, salvatorul lumii " speranţa ei ultimă " şi-a făcut apariţia iarna, într-o iesle încălzită numai de răsuflarea vitelor. Aşa se strecoară, uneori, soluţia în istorie: în chip discret şi mizer. Frigul nu e, în cazul acesta, frig pur şi simplu, ci o parabolă a lumii. Iar a spera nu e nimic mai mult decît a fi atent la aburul cald al respiraţiei tale, în care se amestecă, ritmic, respiraţia vitelor cu respiraţia lui Dumnezeu. (Textul acesta a apărut în revista 22 acum vreo 17 ani. Îi las pe cititori să decidă dacă, după atîta vreme, mai e nevoie de el.)