Sfumato legislativ
Sînt locuri unde claritatea excesivă e un defect: în poezie, poate chiar mai general în literatură, unde nimicește posibilitatea unei colaborări a cititorului cu textul. La fel, cine i-ar reproșa lui Leonardo da Vinci sfumato-ul lui celebru – acele penumbre pline de mister care îi învăluie madonele? Dimpotrivă, a crea prea mult sfumato într-o lege, ba chiar într-o lege constituțională, e rețeta unui scandal interminabil. E cazul cu predilecție al legilor noastre – asta în pofida faptului că toți politicienii rostesc mereu, foarte convinși, această frază: „Totul e clar, legea e clară“. Clar, clară? Aiurea. Nici un fundal leonardesc nu-i mai puțin clar!
Acum, recunosc că legea nu se poate plia de la sine pe toate accidentele realului și ar fi absurd să încerce s-o facă. De aceea ea are nevoie, în unele cazuri, de instrucțiuni, în altele de interpretare juridică sau constituțională. Dar la noi, mai întîi interpretările și instrucțiunile, dacă clarifică unele lucruri, pierd claritatea altora; apoi, așa cum vedem zilele astea, interpretările devin atît de stranii, ca să nu spunem trase de păr, încît avem impresia că legislatorul a introdus cu bună știință neclarități fundamentale, numai pentru a ne crea necazuri și a ne pune cît mai multă ceață pe ochi. În termenii unor asemenea interpretări, legile devin asemănătoare cu oracolele Pythiei – se aplică atît de bine în toate cazurile, chiar în cele mai opuse, încît nu pot fi dezmințite niciodată. Iată, într-o frază a unei legi esențiale, există un verb la indicativ prezent: „(revocarea) se face…“ Noi, în simplitatea noastră, credeam că asta nu înseamnă altceva decît ceea ce exprimă în general indicativul prezent – descrierea unui proces: revocarea procurorilor are la bază un anumit scenariu. Curtea Constituțională, devenită expertă și în gramatică, ne-a dat peste mînă și ne-a spus: „se face“ înseamnă „trebuie făcută“. Indicativul s-a schimbat în imperativ modal. Nu i o descriere, ci o obligație. Președintele – căci el este agentul din frază – e obligat să procedeze astfel, adică să-și subordoneze voința ministrului Justiției. Dar oare de ce legea n-a formulat obligația explicit, dacă voia să se înțeleagă așa? Sau n-a vrut? Dar ce a vrut?
Sau să luăm celebra deja formulă „sub autoritatea ministrului Justiției“ din Constituție, art. 132 (2). Dacă autorii preaînțelepți ai acestei sintagme ar fi vrut să spună că procurorii, prin procurorul general și procurorii-șefi DNA și DIICOT, sînt subordonații ministrului Justiției, că reprezintă statul precum orice funcționari guvernamentali, de ce n-au formulat-o ca atare acolo sau în altă parte? Iar dacă nu voiau să înțelegem așa ceva, de ce n-au precizat ce trebuie să înțelegem? În general, cum a fost posibil ca această Constituție să nu precizeze modul de numire și de revocare a procurorilor-șefi, așa cum o face, pe de altă parte, cînd este vorba despre prim ministru și guvern? De ce, pe de altă parte, au inclus procurorii în capitolul „autoritatea judecătorească“, dacă îi voiau „sub autoritatea ministrului Justiției“? Cum se împacă cele două autorități? Pur și simplu, departe de a fi clară, Constituția este adesea de o confuzie uluitoare, permițînd nu numai interpretări foarte diferite, dar de-a dreptul contradictorii.
Nu cred că e așa din întîmplare. La urma urmelor, nu cere prea mare încordare a minții să folosești verbe adecvate modal sensului pe care vrei să l dai frazei din lege. Cînd vrei să exprimi o obligație, spune „trebuie“, cînd vrei să permiți o alternativă, scrie „poate“, cînd vrei să descrii numai o procedură, pune indicativul prezent. Fiindcă „sub autoritatea“ poate fi decodat semantic de la „blînd“ la „sever“, explicitează-l, lămurind limitele acestei autorități. Dacă vrei o simetrie între numire și revocare, formulează gramatical perfect simetric. Dacă, dimpotrivă, nu vrei o simetrie, ci vrei ca revocarea să se facă diferit de numire, spune-o clar. Or, la noi domnește aproximația – nici perfect simetric, nici chiar nesimetric: un sfumato legislativ, minunat în pictură, sugestiv în literatură, dezastruos în legislație, dezesperant în viața socială și politică. C. Noica zicea că, în timp ce în Occident o ușă e ori închisă, ori deschisă, la noi poate fi nici, nici.
Cum spuneam, nu cred că, în multe cazuri cel puțin, e o întîmplare, nici o lipsă de inteligență, ci un fapt deliberat. Din precauție, legile au fost și sînt scrise în acest fel, pentru a păstra un ascendent discreționar al puterii politice. Spațiile semantice echivoce, unde pînă și interpretări contradictorii devin plauzibile, sînt caracteristice legilor și Constituțiilor din state autoritare și mai ales, în epoca noastră, acolo unde elitele politice vor să-și păstreze un ascendent nemeritat și privilegii exorbitante. Desigur, pe cînd România se pregătea să intre în UE și un timp după intrare, Constituția și legile erau interpretate, să spunem așa, moderat și relativ echilibrat: doream să dovedim că sîntem democrați, că avem stat de drept etc. Efectul a fost sumbru pentru multe dintre aceste elite: și-au pierdut impunitatea pe care o considerau un bun propriu. Azi, cînd UE a devenit mult mai slabă, cînd Occidentul în general e divizat de neînțelegeri, cînd Rusia se afirmă în mod agresiv, iar Statele Unite sînt în convulsiile unei președinții imprevizibile, situația s-a schimbat. Echivocurile sînt clarificate în direcția radicală și autoritară, îngrădind controlul reciproc al instituțiilor și subordonînd tot mai mult țara arbitrariului unui singur partid și celui care îl conduce. Astăzi, echivocul legilor e rezolvat în sens autoritar și sfidător la adresa unei mari părți a societății. Nu știm deocamdată dacă societatea și forțele politice din opoziție vor mai găsi resursele de a se împotrivi eficient – măcar la fel ca în anii trecuți.
Oricum, astăzi Puterea bate din picior tot mai tare și mai nerăbdătoare. Cel puțin aici nu-i nici un echivoc, iar tabloul n-are sfumato.
