„Sfîrșitul Europei” se amînă

„Se apropie sfîrșitul Europei”, scria jurnalistul american James Kirchik într-o carte apărută în 2017 și publicată la noi în traducere un an mai tîrziu (Sfîrșitul Europei. Dictatori, demoagogi și noul ev întunecat, Polirom 2018). Iar două pagini mai departe, în aceeași notă sumbră, completa: „Uniunea Europeană, unul dintre cele mai ambițioase proiecte politice din istorie, se năruie. Convergența mai multor crize – aproape zece ani de creștere economică zero, renașterea Rusiei, extremismul islamic și cel mai mare val migrator de la sfîrșitul anilor 1940 încoace – îi amenință chiar existența”.

Crizele respective (descrise cu acuratețe în carte) au rămas și trei ani mai tîrziu, dar lor li s-a mai adăugat una – neașteptată, dramatică și globală: pandemia de noul coronavirus; ba chiar ea a lovit puternic multe dintre țările bogate ale Europei, tensionînd la maximum sistemele de sănătate, închizînd industrii, precum HoReCa, falimentînd milioane de afaceri, schimbînd modul de a lucra a zeci de milioane de oameni, răsturnînd din temelii viețile oamenilor de pretutindeni.

Și totuși, paradoxal, această „ultimă” criză, majoră și neașteptată, nu numai că nu a demolat Europa (Uniunea Europeană), nu numai că nu a bătut încă un cui în sicriul liberalismului, aflat deja în defensivă pretutindeni, inclusiv în Europa, dar se pare că a consolidat-o pe prima și a pus într-o oarecare defensivă iliberalismul.

După o primă lună de haos în primăvară, Uniunea Europeană a știut să-și regăsească suflul și solidaritatea, relaxînd mai întîi regulile stricte de îndatorare, apoi adoptînd un pachet financiar enorm pentru susținerea și relansarea economiilor. Foarte impresionantă mi s-a părut solidaritatea în ceea ce privește finanțarea, apoi achiziționarea la nivel comunitar a vaccinurilor anti-COVID și, deja, distribuirea lor echitabilă și simultană de-a lungul și de-a latul Europei. Iliberalismul guvernelor Ungariei și Poloniei, care un moment părea că vrea și poate să blocheze bugetul Uniunii, a fost nevoit să bată în retragere și să accepte o clauză care leagă ajutoarele de menținerea statului de drept. Pînă la urmă, Brexit-ul s-a realizat cu un acord, spre satisfacția părților, și pare tot mai evident că perdantul principal din acest divorț este Marea Britanie. Angela Merkel, atît de criticată chiar și în Germania în 2014 pentru acceptarea a peste un milion de imigranți, este astăzi la apogeul popularității sale nu numai în Germania, dar în toată Europa, pentru modul exemplar în care Germania a reușit să lupte împotriva pandemiei. Printre altele, s-a dovedit că o guvernare liberală și competentă, aliată cu știința, este cel mai credibil remediu într-o criză majoră, precum aceea a pandemiei, și că e mai eficientă decît guvernările populiste. Contraexemplul Statelor Unite – conduse de administrația Trump – e elocvent. Pe de altă parte, așa cum recunosc mulți observatori, faptul că Trump a pierdut alegerile pentru un nou mandat la Casa Albă are multă legătură cu modul haotic și incompetent în care administrația sa a coordonat eforturile de combatere a pandemiei.

În general, pandemia a sugerat că populismul și iliberalismul sînt cărți perdante în momente de cumpănă. Negaționismul COVID sub toate formele a dus la mult mai mulți morți, acolo unde el a influențat politica statului, iar o politică sanitară atentă numai la sondaje a avut același efect. Limitarea temporară a unor drepturi (precum cel de a circula) a fost acceptată cu resemnare de majoritatea populației, dar esența libertăților civile n-a fost încălcată. S-a demonstrat că solidaritatea dintre națiuni (precum cele din Uniunea Europeană) conferă un mare avantaj și că naționalismele sînt păguboase. O pandemie, fiind un fenomen global, nu poate fi combătută decît la nivel global și numai cooperarea internațională nemaivăzută între state, companii Pharma, laboratoare de top, organizații mondiale (OMS) sau regionale a putut conduce la rezultatul de a avea deja disponibile mai multe vaccinuri eficiente și sigure anti-COVID, la zece luni de la declanșarea pandemiei. Pe de altă parte, modelul totalitar chinez, vinovat în mare parte de ascunderea începuturilor pandemiei în Wuhan și care și azi îi persecută și îi închide pe cei care au atenționat asupra bolii sau au documentat aceste începuturi, a devenit mai puțin atractiv în lume. China a devenit, din păcate, aproape sinonimă nu numai cu marfă ieftină și contrafăcută, ci și cu coronavirusul cel nou (chiar dacă nu l-a creat accidental, cum cred destui, dar a întîrziat nepermis informarea comunității internaționale). Nici Rusia lui Putin, deși în continuare revizionistă și agresivă, n-a reușit nici să destabilizeze UE, nici să evite ea însăși durerile pandemiei, recent fiind nevoită să recunoască un număr triplu de morți de COVID-19 față de cel anunțat oficial.

Chiar și la noi, pandemia n-a schimbat precedenta tendință antiliberală și anti-PSD, care se manifestase deja la alegerile europene și la cele prezidențiale. Era preconizat de aproape toată lumea că vom avea o guvernare de centru-dreapta, unde PNL și USR-PLUS vor fi partenerii esențiali și că PSD va intra în opoziție nu numai în executiv, dar și în Parlament. Și așa a fost, chiar dacă PSD a ieșit ceva mai bine decît era anticipat. Mai mult, după locale, PSD a lansat o operațiune de autocurățare de vechii comilitoni ai lui Dragnea, i-a scos în față pe reputații medici infecționiști Rafila și Streinu-Cercel, renunțînd la discursul coronasceptic. Desigur, coronanegaționiștii s-au regăsit în AUR, dar e preferabil și politic, și cultural ca aceștia să se adune într-un partid de sine stătător decît să se infiltreze într-un partid mainstream, ca pe vremea lui Dragnea.

În rezumat, se pare că, în răspăr față de predicțiile sumbre de felul celor citate la început, nici Europa, nici liberalismul nu stau mai rău decît acum trei ani, ci chiar ceva mai bine, deoarece noul pericol a stimulat solidaritatea și cooperarea mai ales la nivel sanitar și economic. Dimpotrivă, populismul este cel care și-a dovedit inadecvarea în 2020. Așadar, deocamdată, „sfîrșitul Europei” se amînă.