Sentimentul apartenenţei
De 66 de ani, într-un oraș din Franconia (Dinkelsbühl), sașii transilvăneni stabiliți în Germania se întîlnesc pentru a-și sărbători apartenența la același grup etnic și la rădăcinile lui ardelenești. Motto-ul întîlnirii din acest an a fost: „Eu aparțin acestei comunități. Și tu?“ Am avut șansa de a participa la ceremoniile de la Dinkelsbühl și tot ce am văzut, auzit și trăit a fost de natură să mă emoționeze intens și să mă pună pe gînduri. Peste 20.000 de oameni – dintre care aproximativ 80% încă vorbesc bine românește – au făcut o demonstrație de solidaritate, de simț comunitar și de afectivitate decentă (și nobilă), toate legate de tradițiile lor specifice, dar și de țara din care au plecat. Serbarea se cheamă Heimattag, ceea ce, în traducere, ar însemna „ziua patriei, ziua locului de baștină“. Dar era limpede că, fără ipocrizie și fără echivoc, participanții la programul comemorativ resimțeau drept „patrie“ atît țara în care trăiau, cît și cea de care se despărțiseră, după 875 de ani de istorie transilvană. „Patria“ își pierde, astfel, caracterul exclusiv, parohial, pentru a se deschide spre un sentiment mai complex al identității, care poate include nu doar locul nașterii, ci și locul adopției sau al reintegrării. Mă întreb în ce măsură diaspora românească a fost vreodată (sau este) capabilă să își dea întîlnire o dată pe an, vreme de decenii, pentru a „ține aproape“, pentru a omagia țara de obîrșie și, totodată, țara-gazdă. În diaspora noastră predomină divergențele, fragmentarea, iar cînd e vorba de „patrie“, se pendulează între o nostalgie de parastas (care duce spre o existență de ghetto) și o fudulie de expatriat, care nu mai vrea să fie asimilat cu clar-obscurul „rădăcinilor“ proprii. Cu notabile excepții, românii „plecați“ ori stau în străinătate cu gîndul înlăcrimat la „telemeaua noastră de-acasă“, ori se prefac că nu mai știu bine românește și că, de fapt, nu au nici o legătură cu meleagurile natale. Sașii transilvani reușesc, dimpotrivă, să nu fie nici provinciali triști, nici cosmopoliți cu fasoane. O lecție de care ar trebui să ținem seama.
Programul de la Dinkelsbühl a fost bogat și pitoresc: defilări ample, în costum tradițional, cu inevitabilul acompaniament de fanfară, procesiuni cu făclii, dansuri zonale, mese rotunde, discursuri de protocol, recepții, dineuri festive etc. Au fost de față premierul Dacian Cioloș, Peter Altmaier, șef al cancelariei federale și ministru pentru probleme speciale, Bernd Fabritius, parlamentar federal și președinte al Uniunii Sașilor ardeleni din Germania, ambasadorul român din Berlin, ambasadorul german de la București și mulți alți politicieni, artiști, oameni de cultură, întreprinzători etc. Totul într-o atmosferă de cordialitate, bună-dispoziție, bucurie a comunicării și orientare spre viitor.
Profit de ocazie ca să diversific puțin ideea pe care o avem îndeobște cu privire la dominanta „culturală“ a spațiului autohton. Toată lumea știe că sîntem marcați, prin limbă, temperament, istorie modernă, de modelul francez. E adevărat. Pe de altă parte, nu părem să realizăm aportul decisiv al spiritului german în constituirea și consolidarea elitelor noastre. Eminescu – student la Viena și Berlin, Titu Maiorescu – gimnaziu la Viena, doctorat la Giessen, Nicolae Iorga – studii la Berlin, doctorat la Leipzig, Lucian Blaga – studii și doctorat la Viena. Să amintim și că primul profesor de sculptură din țară (Karl Storck) a fost un neamț născut la Hanau, că pe profesorul de la București al tînărului Brâncuși îl chema Hegel, că ambianța modelatoare a pictorului Ștefan Luchian a fost școala müncheneză. Iar astea sînt doar cîteva exemple, e drept, fondatoare. Nu mai vorbim de împrejurarea semnificativă că România a intrat cu adevărat în modernitate sub Domnia și datorită Domniei lui Carol I. Ar fi de adăugat că minoritatea germană a fost, cred, multă vreme, singura din țara noastră care s-a constituit – pentru restul populației – în model de urmat. „A face treabă nemțească“ a devenit un superlativ al performanței. Nu spun toate astea ca să diminuez rolul Franței în alcătuirea profilului nostru politic și intelectual. Lucian Blaga și-a pus, la un moment dat, problema unei comparații între influența franceză și cea germană asupra „matricei“ noastre stilistice. A ajuns la concluzia că influența franceză e „modelatoare“ (te face să devii mai „francez“), în vreme ce influența germană e „catalitică“: te face să devii, în tot mai mare măsură, tu însuți.
Mă tem că nici noi și nici sașii nu luăm notă cu suficientă responsabilitate de fertila noastră coprezență în spațiul românesc. Unul din efectele triste ale acestei situații este starea patrimoniului nostru comun din localitățile transilvănene părăsite de minoritarii germani. Semnalez, totuși, cu titlu de excepție, efortul unui sas, Michael Schmidt, plecat din țară, dar revenit după 1989: pe lîngă importantele sale investiții în România regăsită, i se datorează proiectul de reconstrucție a satului natal, Criț (Kreuz), din preajma Sighișoarei. Solitar, dar tenace, pragmatic, dar generos, Michael Schmidt e un excelent exemplu de eficiență „bilaterală“: e și „de-ai lor“ și „de-ai noștri“. Profitul e reciproc. Carevasăzică, se poate!
