Scenografii și regizorii lui Dumnezeu

Nu mi-a venit să cred cînd am descoperit textul de mai jos într-un număr din octombrie 2015 al Dilemei vechi. E despre azi, despre dintotdeauna, despre mari artiști cu sminteala la îndemînă, despre manipularea sacrului, despre delirul suprematist. Citiți și speriați-vă! Asta e lumea creată! Ăsta e păcatul numit în textele sacre „slava deșartă”.       

„Rusia a fost inundată de apeluri din întreaga lume. Întreaga lume cere rușilor și președintelui lor să facă ceva împotriva «separatiștilor proruși». Comunitatea internațională, intelectualii și mass-media ucraineană ne cer să ne amintim de dragostea noastră pentru pace, să rezistăm răului, să-i readucem în memorie pe Lev Tolstoi și pe Mahatma Gandhi. Ni se cere pace. Milă! Și din aceleași guri care ne cer asta se aud amenințări și propuneri de sancțiuni: «Veți muri de foame! (…). Vă vom crucifica!». Și ce se aude, ca răspuns? (…). O grea, copleșitoare tăcere rusească. Calmul de dinaintea furtunii. Tăcere. O sfîntă tăcere rusească coboară asupra lumii, ca răspuns la urlete, rugăminți, bannere cu [lozinci războinice]. Dar noi nu vom asculta rap, blues sau rock. În lume va răsuna marea simfonie rusă. Primele note au străpuns deja imensa inimă a omenirii. Nici o putere de pe pămînt nu se poate opune acestui atac al tăcerii noastre. Ca un urs puternic, ea sufocă globul într-o îmbrățișare de fier. Sufletul rus a decretat – și nu pentru prima dată în istoria omenirii – că Dumnezeu este în acord cu el. Și dacă Dumnezeu este pentru noi, cine va fi împotriva noastră?

Rusia nu mai are cu cine să vorbească pe această planetă. Nu există, pentru ea, nici un interlocutor demn. Rusia tace și e teribilă în tăcerea ei! Unde? Unde am mai întîlnit acest chip al ei? Oh, da... în icoanele rusești. Acolo e privirea Dumnezeului rus. Este Dumnezeu rus? Da. Astăzi Dumnezeu este rus. Toate oștirile cerești sînt acum rusești. Sf. Gheorghe a schimbat doar sulița cu un RPG-7. Tăcerea rusească este cruntă, este Judecata… Rusia este Dumnezeu. Adică Cel care a spus: «A Mea este răzbunarea!».

În curînd, primele note ale înnoitoarei simfonii rusești vor răsuna în tot universul. Acestea vor înlătura toate măștile și ca o gură de aer proaspăt vor revigora întreaga lume – suflet de suflet. Nimic din cele noi sau vechi ale lumii nu va rămîne în picioare. Un bubuit ca de tunet, o mare furtună va trece prin lume, va cutremura ceea ce părea de necutremurat și va transforma în praf tot ceea ce părea nepieritor.

Deocamdată, se aude doar tăcerea. Tăcerea rusă.

Ascultați-o!“

Textul de mai sus – într-versiune ceva mai amplă – aparține unui foarte prizat jurist și publicist rus, Roman Nosikov. A apărut în mai 2014 și a fost citit dinaintea camerelor de televiziune rusești anul acesta, de însuși Nikita Mihalkov, marele cineast pe care tot mapamondul îl admiră. Mihalkov și-a „interpretat” partitura pe un ton solemn, participativ, oracular. Nu am multe de comentat, pentru că mi s-a făcut frică. N-am decît întrebările simțului comun: Cum poate un mare artist să cadă la acest nivel? Cum pot mintea omenească și sufletul omenesc să se smintească în asemenea hal? Cum să ajungi să te crezi singur în univers, să te crezi locotenentul lui Dumnezeu pe pămînt, dacă nu Dumnezeu însuși? Cît dispreț pentru semeni și cîtă deșartă slavă de sine îngăduie credința adevărată? Cum poate iubirea de țară să se exprime ca ură față de toate celelalte țări? Mai ținem minte textul despre deșertăciune al Ecleziastului? Am abandonat în asemenea măsură tema tainei dumnezeiești, încît ne permitem să o „dezvăluim” ca pe o mică strategie privată (cu noi în rolul principal)?

Cu astfel de discursuri și-au legitimat dreptul la crimă toți dictatorii lumii. Astfel de discursuri au înmuiat inimile mulțimilor năuce și fudule, care le-au aplaudat și „implementat” pînă la sinucidere.

Cobori mai spre sud, spre lumea arabă, și riști să auzi aceeași muzică. Lumea, opacă la mesajul Profetului, trebuie adusă la ordine. Spre binele ei. Mai întîi prin persuasiune. Dar dacă nu pricepe, prin forță. Respectiv prin decapitare. Cutare imam din Londra sau cutare altul din Bruxelles visează deja la „viitorul luminos” al unui Occident islamizat. În timpul acesta, un psihopat ateu din Statele Unite căsăpește studenții unui campus din Oregon, ca să-i ajute, ironic, „să-l vadă mai repede pe Dumnezeu”. În ce lume trăim? Ce ne așteaptă? Păi, față de semeția pusă pe fapte a unor asemenea ideologii, micile nevricale de budoar ale bietului Vadim apar ca niște comice jocuri de copii… Las’ că nici în România nu lipsește, din cînd în cînd, retorica „buricului lumii”, a misiunii „dacice”, a ortodoxismului victorios, plin de profeți apocaliptici, miracole vandabile și mari investiții de protocol.

Am cunoscut, pînă în 1989, „propagandiști” ieftini care, de dragul unor avantaje curente, spuneau ce trebuie, fără să creadă în ceea ce spuneau. Au existat și spirite mai contorsionate care se străduiau să-și împace conștiința, încercînd să fie nițel de acord cu „unele aspecte” ale minciunii pe care o proferau. Dar categoria de departe cea mai periculoasă, mai detestabilă, mai diavolească este aceea a propagandiștilor și colaboratorilor sinceri. În inimile, în mintea, în cuvîntul lor, eul propriu a fost înlocuit de un eu străin. Al nebuniei? Al trufiei? Al lui Lucifer? Dacă Nikita Mihalkov ar face un film despre asta, și-ar salva, poate, sufletul…