Să ne facem ruși!
Se pare că, în Franţa, nici Partidul Socialist al dlui Hollande nu mai este, pentru „oamenii de bine”, un adevărat partid de stînga. Vechea patimă galică pentru Uniunea Sovietică a lui Stalin e încă vie, provocator de vie. De la Romain Rolland (pentru care Iosif Visarionovici era cel mai mare om al timpului său şi al planetei) la Jean-Paul Sartre, de la Henri Barbusse la André Malraux, Louis Aragon, Yves Montand (într-o primă fază) sau Alain Badiou, toată floarea literelor şi artelor franceze a sucombat sub puterea de seducţie a marxism-leninismului în versiune sovietică. Ce altă ţară a mai produs o gazetă atît de nobilă precum L’Humanité, despre care Boris Souvarine spunea că „nu e cu nimic mai prejos de redacţia Pravdei, în josnicie, servilism şi minciună”. Cele mai fioroase probe ale Gulagului au fost şi sînt sistematic trecute cu vederea, dacă nu direct justificate prin complexe „necesităţi istorice”. S-ar zice că a fi francez de stînga e a fi niţel rus. Rusia înseamnă, desigur, „baletele ruseşti”, dar şi Lenin, Kandinsky, dar şi simpaticul Hruşciov, Tolstoi, dar şi şarmantul Putin. Rusia trăieşte, în continuare, din „gloria” sovietelor şi participă încă, neistovit, la nimbul eroicei lupte a marelui „far” răsăritean pentru fericirea universală. Evident, lumea a evoluat. Globalizarea, relativismele postmoderne, criteriile – mai puţin pompoase – ale societăţii de consum au adus dezbaterea ideologică şi solidaritatea cu Federaţia Rusă la niveluri mai… accesibile. A iubi „sufletul” rus, a cînta ode democraţiei moscovite a devenit o gesticulaţie ceva mai zglobie, mai la îndemînă. Domnul Gérard Depardieu, de pildă, supărat pe impozitele prea mari din ţara sa, a hotărît să ceară cetăţenia rusă. Nu merge pînă acolo încît să se stabilească în paradisul rusesc. Ca reşedinţă, e mai bună Belgia. Dar o caldă îmbrăţişare cu Putin la Soci şi o scrisoare bine simţită despre „onoarea” Rusiei nu se puteau evita. Cu ceva timp în urmă, dl Depardieu îşi exhiba temperamentul original, făcînd, ostentativ, pipi în pantaloni, în semn de protest faţă de interdicţia de a vizita, în timpul decolării, toaleta avionului în care se afla. Încîntat, probabil, de efectul mediatic al gestului său, el aspiră acum la mai mult: face pipi pe Katyn, pe milioanele de morţi ale foametei din Ucraina, pe Soljeniţîn, pe lagărele siberiene, pe toate victimele puşcăriilor comuniste din Răsăritul european ocupat de armata sovietică sau pe asasinatul recent, din „era” Putin, al unei ziariste ca Anna Stepanovna Politkovskaia. O micţiune de proporţii! Făloasă! Tocmai bună de „breaking news”!
Dar odată deschisă această cursă de „repopulare” a Estului sălbatic, lucrurile tind să se precipite. Dl Depardieu e un bun precedent. Glamouroasa Brigitte Bardot, dezamăgită că statul francez nu se ocupă de salvarea vieţii unui cuplu de elefanţi tuberculoşi, cere şi ea paşaport rusesc. Putin este, cum ştim, un mare apărător al drepturilor animalelor. Rusia e o superbă rezervaţie a iubirii de sălbăticiuni, în vreme ce Franţa, decăzută, a ajuns, după spusele vedetei, „un adevărat cimitir” al necuvîntătoarelor. Va vizita oare dna Bardot, cu ocazia vizitei ei festive la Soci, şi cîteva cimitire al închisorilor comuniste? Marx n-a spus, totuşi, că „cel mai preţios capital” ar fi elefanţii.
Încep să cred că dl Andrei Marga, fostul nostru ministru de Externe, avea dreptate. Putin e cel mai mare politician al lumii. Seducător. Ataşant. Uman. Ne-am fi gîndit vreodată că Rusia va deveni pentru minţi atît de subtile ca Brigitte Bardot şi Gérard Depardieu o oază a libertăţii, a grijii nediscriminatorii pentru om şi animal? Rusia e pregătită să ofere azil politic celor pe care capitalismul nu-i mai înţelege. Vor urma şi alte cereri. Dacă nu credeţi, căutaţi, pe YouTube, filmuleţul în care Vladimir Putin cîntă, la un concert de binefacere, melodia „Blueberry Hills“. În jurul meselor din primul rînd al sălii, Sharon Stone, Kevin Costner, Kurt Russell şi Depardieu însuşi se ridică în picioare, copleşiţi de emoţie şi respect, fericiţi să asculte, transfiguraţi, emisia vocală a marelui om.
E greu de înţeles de ce unii ruşi de anvergură (de la Berdiaev şi Lossky la Şestov şi Pavel Evdokimov, de la Serghei Bulgakov la Nureev şi Barîşnikov) au ales să părăsească un loc atît de generos, de civilizat, de primitor. Au greşit. Dacă lucrurile vor merge în continuare prost cu impozitele şi cu elefanţii, urmaşii lor ar putea reveni, în sfîrşit lămuriţi, la ţara-mumă.
(Text scris în ianuarie 2013. Între timp, Depardieu a făcut un pas înapoi, ca să nu-i iasă vorbe... În schimb, a făcut un pas înainte Steven Seagal, devenit membru al partidului Rusia Justă și reprezentant special al Ministerului de Externe al Rusiei pentru relațiile ruso-americane...)
