Rufele murdare
E o precondiție a patriotismului. Cînd ești în afara țării, ții discursuri omagiale. „Rufele murdare se spală în familie.“ Există și conotația domestică a acestui pudic imperativ: rufele murdare nu se spală în public. Asta înseamnă că nici în țară nu prea e frumos să ieși în stradă cu problemele tale personale. Trebuie să ne scăldăm în rozuri tandre tot timpul: și în străinătate, și acasă. Rețeta „normalității“ e, deci, o diplomație ipocrită, surîzătoare, demnă, fără gunoi la vedere. Comunicarea firească, exercițiul suferinței și al compasiunii sînt interzise. Ne prefacem că totul e în regulă. Pînă și efortul unor rectificări, al unor manevre de combatere a răului e rușinos: se vede, în mod dizgrațios, din balconul vecin, din biroul de-alături, din cartier. Așa că mucles! Traversăm țara și viața cu grimasa „cuviincioasă“ a unui zîmbet satisfăcut.
Sînt tot mai uluit cînd văd repus pe tapet sloganul „rufelor murdare“ care trebuie spălate pe întuneric, în pivniță, sub camuflaj. Mai întîi, îmi amintesc, alături de toți cei din generația mea, că era sloganul amenințător și, la limită, punitiv al fostei Securități. Cine se plîngea de neajunsurile unui regim care se mișca pe o amplă claviatură a abjecției, de la crimă și minciună la suspiciune generalizată, teamă, îndoctrinare perfidă, suspensie a libertății, ignorare a drepturilor omului, era un trădător, o „slugă a agenturilor“, un „vîndut“ al caracatiței capitaliste. Am trăit asta pe propria piele. În ultimii ani de dinaintea Revoluției din decembrie, mi s-a interzis, în mod riguros, să mai am relații cu străinii (prieteni din alte țări, diplomați ai ambasadelor occidentale, ziariști etc.), pentru că „propagam“ informații „dușmănoase“ la adresa statului, a partidului, a minunatului nostru conducător. Pentru că nu m-am supus interdicției, mi s-a instalat la poartă o mașină cu ofițeri de Securitate, a căror sarcină era să supravegheze și să împiedice orice contacte cu „elemente“ alogene. În cele din urmă, pentru siguranță, am fost expulzat din București, astfel încît probabilitatea unor întîlniri neconforme să fie maximal redusă. Nu mă dau victimă, nu mă socotesc „disident“, în sensul în care au existat oameni ca Paul Goma, Dorin Tudoran, Doina Cornea, Radu Filipescu, Mircea Dinescu, Gabriel Andreescu, Dan Petrescu și alți cîțiva (nu mulți), dispuși să riște mult mai mult decît mine, prin manifestări radicale. Ceea ce vreau să spun e tocmai că, pînă și într-un caz nespectaculos, absurdul „precauției patriotice“ n-avea limite. Ideea nu era să îmbunătățim situația, să punem un diagnostic corect, să semnalăm, în mod responsabil, derapajele unei politici dictatoriale, stimulînd astfel exigențele politice ale statelor democratice. Ideea era să mințim cochet, să „nu ne facem de rîs“ în fața străinilor, să ne demonstrăm iubirea de țară printr-o perorație fudulă despre portretul ei paradiziac. Patriotismul – înțeles ca fentă șmecheră, ca suficiență inertă, ca înșelăciune. Păcălire a celorlalți, dar și păcălire de sine, pact de autosiluire, de dragul mîndriei naționale și al administratorilor ei de la guvern.
De curînd, într-o emisiune de televiziune care trebuia să-l înfiereze pe Gabriel Liiceanu pentru declarațiile sale de la Bruxelles, „defăimătoare“ pentru România, am auzit o voce care se întreba, retoric, dacă vreodată un mare om ca Václav Havel și-a „pîrît“ țara pe la curți străine. Da, stimate domn! – ar fi trebuit să i se răspundă. Tocmai pentru că a făcut-o a fost arestat, ca și, pe alte meleaguri, Soljeniţîn, Bukovski, Michnik și atîția alții. Pentru că au spus cu voce tare ce porcării se întîmplau în țara lor, pentru că n-au ezitat să „toarne“ în presa internațională mizeria în care trăiau, alături de concetățenii lor, au fost sever persecutați și, unii dintre ei, exilați, ca niște viruși periculoși. Fără oameni ca ei, prăbușirea comunismului ar fi fost, probabil, amînată sine die. Evident că nu e de comparat contextul atitudinii lor de-atunci cu situația noastră de azi. Dar ideea că dezvăluirea publică, „transfrontalieră“, a unui rău local e un act de trădare dovedește supraviețuirea unei mentalități pe care 1989 nu pare să o fi fracturat.
Lucrurile au și o tentă oarecum comică. Cum mai poate să creadă cineva că, în era globalizării, a comunicării fără frontiere, a informației prompte, situația reală a unei țări europene poate fi ascunsă sub preș? Adică, vezi Doamne, dacă nu se plînge Liiceanu la Parlamentul European, nu se află nimic. Nu avem ambasade străine, nu există servicii de informații, nu există gazetărie internațională. Putem moțăi liniștiți, protejați de noaptea stupidității noastre. Dacă n-ar fi de-alde Liiceanu, lumea ar crede că sîntem în Rai.
O ultimă observație. Guvernanții și comentatorii „angajați“ ar trebui să-i fie mai curînd recunoscători celui care îi pîrăște. Căci, fără să vrea, el dovedește că în țara lui există libertate de expresie, drept la opinie separată, reactivitate civică. Protestele din Piața Victoriei au făcut mai mult bine imaginii țării decît țîfna politicianistă a unor „lideri“ nemulțumiți. România s-a dovedit vie, responsabilă, europeană. Dar ca să realizezi beneficiul unor astfel de manifestări, dincolo de blegi calcule de partid, îți trebuie ceva mai multă inteligență decît a unui obosit președinte de Senat…
