Românii lui Rădulescu-Motru
Reiau, melancolic, un text apărut în Adevărul, în 2011. Poate ajută...
Nu ne-am născut ieri… Defectele noastre au tradiție. Cine crede că ne-am stricat abia în ultimii ani, că de vină e doar comunismul sau capitalismul, sau Iliescu, sau Băsescu, să recitească paginile despre psihologia națională scrise de Constantin Rădulescu-Motru, la începutul secolului XX. Va fi surprins. Parafrazez mai jos, ca probă, cîteva din observațiile venerabilului filosof.
Mai întîi un citat: „În plămădeala sufletului nostru este un impuls de aversiune împotriva organizării“. Preferăm „improvizația“ și „norocul“. De aceea stăm prost cu instituțiile, a căror rigoare ne ofensează imaginația. Ne simțim mai bine într-un spațiu vag, atins ușor de anarhie. Sîntem „individualiști“. Dar de un individualism paradoxal. Căci nu ne place să ieșim din rînd, să luăm inițiative riscante, să abuzăm de „independența“ convingerilor. Sîntem mai puțin receptivi la vocea judecății proprii decît la „zvonul public“. „Ce zice lumea“, „gura lumii“ ne influențează în mod decisiv. Pe de altă parte, cultivăm simultan „îndrăzneala de grup“ și „obediența individuală“. Sîntem gregari, dar incapabili de solidaritate. Vorba lui Farfuridi: „iscălim“, dar „o dăm anonimă“. Spiritul comunitar și conștiința cetățenească sînt virtuți rare.
O altă meteahnă: naționalismul declarativ. Recurgem ușor și emfatic la demagogia „românismului“, dar mai mult în campaniile electorale și la petreceri. Naționalismul nu ne obligă la patriotism real. E doar retorică lăcrămoasă, fudulie provincială. În rest, țara e mai curînd un pretext. Ceea ce contează sînt „prietenii“, „colegii de partid“, interesele personale, „ai noștri“. „Interesul național“ se dizolvă, de obicei, într-o puzderie de „aranjamente“ private. Mai departe: sîntem repede seduși de „noutate“, dar vrem să o adoptăm păstrînd toate deprinderile vechi. Cu alte cuvinte, vrem noutate fără înnoire.
Caracteristic pentru mediul autohton este și faptul că, în general, omul nu e pus niciodată în locul pe care ar trebui să-l ocupe după merit. „Numirile“ se fac după alte criterii. Avem teoria „omului potrivit la locul potrivit“, dar, practic, așezăm la locul potrivit omul care ne trebuie. Oricum, meritul e ultimul dintre criterii. Mai mult: meritul propriu-zis ne incomodează. Înclinăm, în mod spontan, să-l depunctăm, să-l batjocorim, să-l marginalizăm.
Inventarul metehnelor noastre e, evident, mult mai amplu. Rădulescu-Motru nu are pretenții de exhaustivitate. Am putea continua pe pagini întregi, pe cont propriu. O pasionantă teză de doctorat ar putea, de pildă, să se ocupe de tema „văicărelii“. E una din voluptățile naționale aflate la mare preț. Am numit-o, cîndva, „euforia naufragiului“, plăcerea de a asezona un „aperitiv“ cu lamentații fatale de tipul: „Țara se duce de rîpă!“, „Te-apucă groaza, monșer, groaza!“ sau „O criză, mă‑nțelegi, care poți pentru ca să zici că nu se poate mai oribilă!“.
E de la sine înțeles că reflecția asupra netrebniciilor noastre nu vrea să fie nici demolatoare, nici descurajantă. Nu contemplăm locul de baștină cu un ochi rău. Dar nici nu ne lăsăm anesteziați de reverii deșarte, de suficiență și orbire patriotardă. Portretul național poate fi retușat. Dar pentru asta trebuie, mai întîi, să-i localizezi fisurile.
