„România educată“ și spiritul critic

Cu mai mult de doi ani în urmă (mai exact, pe 15 februarie 2016), președintele României a lansat un proiect pe tema educației, din dorința de a provoca o amplă dezbatere națională de natură să conducă la stimularea politicilor publice orientate spre o reformă consistentă (și urgent necesară) a domeniului. Că stăm prost la capitolul „educație“ e evident. Am avut prea mulți miniștri, prea multe „reforme“ fudule, prea multă retorică „pașoptistă“, cu efecte minimale, sau, mai degrabă, contraproductive. Pe acest fundal, faptul că instituția prezidențială socotește util să pună un accent semnificativ asupra unei situații de criză, invitînd la alianța întregii comunități pentru o bună reașezare a lucrurilor, mi se pare responsabil, bine-venit, mobilizator. E vorba de a marca statutul prioritar al unei restructurări esențiale, e vorba de elaborarea unei viziuni și a unei strategii pe termen lung, care să ne dea o șansă sporită de integrare adecvată în exigențele veacului.

Oricine vrea să se informeze va găsi, cu ușurință, pe Internet detalii lămuritoare despre mersul proiectului. Mii de corespondenți au răspuns la consultarea online, au avut loc numeroase dezbateri regionale, s-a dialogat asiduu pe diverse grupuri de lucru tematice. 65 de organizații nonguvernamentale au intrat în joc, alături de instituții publice, sindicate, experți, profesori, studenți și elevi. S-a discutat despre coordonatele optime ale carierei didactice (preuniversitare și universitare), despre învățămîntul profesional și tehnic, despre spectrul „analfabetismului funcțional“ ș.a.m.d. 

Din păcate, ceea ce ar fi trebuit, după opinia mea, să stîrnească interes viu, reacție specializată, spirit contributiv, receptivitate a „sistemului“ față de problematica propusă s-a dizolvat, mai curînd, în evaluare critică, în scepticism flasc, în iritare „competentă“. Chiar și oameni cu un profil cît se poate de onorabil în materie au preferat să bombăne dezamăgiți, să atace, să minimalizeze. M-am întrebat care ar putea fi explicația unor astfel de reacții. Uneori, e vorba de interminabila gherilă politică. Tot ce face și spune președintele țării trebuie să fie, din principiu, amendat. Proiectul de la Cotroceni nu e decît o manevră electorală. E o obiecție care nu se împiedică de contradicții. Căci, pe de o parte, cînd dl Iohannis vorbește despre o acțiune pe termen lung (treizeci de ani de-aici înainte), se observă ironic că e nerealist să vii cu asemenea pretenții cînd mai ai un singur an de mandat. Pe de altă parte, tocmai pentru că e vorba de un an preelectoral, e clar că intenția „secretă“ a proiectului e propaganda electorală. Se constată, de asemenea, că documentul lansat de Președinție rămîne la generalități, la „banalități“ de mult vehiculate, în loc să vină cu soluții concrete, cu indicații precise de „punere în practică“. Ca și cînd puterea prezidențială e de tip executiv, ca și cînd ea are atributul „implementării“. În realitate, tot ce poate face e să provoace forurile executive la promptitudiune și la coerență, la construcție și remodelare. Știm, de altfel, că dacă dl Iohannis ar fi venit cu „soluții concrete“, i s-ar fi reproșat, „democratic“, depășirea statutului său constituțional. Și e, într-adevăr, un fapt că trecerea la fapte e treaba Guvernului și a Parlamentului. Președinția semnalează problema, deschide interogația socială și academică, conferă prestigiu subiectului. A susține că miile de participanți la dezbatere din 2016 pînă azi și nenumăratele evenimente organizate sub egida proiectului (multe cu participarea nemijlocită a unor mari universități) nu livrează decît „banalități“ e de o pripită trufie. Uneori, ai, de altfel, impresia că bombănitorii sînt manipulați și de secrete frustrări: n-au fost implicați cum s-ar fi așteptat, nu li s-a cerut părerea, nu li s-au onorat priceperea și experiența. Ca să nu mai spunem că, din nefericire, criza națională din diferite (multe) domenii e tocmai rezultatul unor neglijențe elementare, situabile la nivel de „banalitate“. În fond, e o „banalitate“ să ceri guvernanți fără suspiciuni de corupție, miniștri ai Învățămîntului stăpîni pe limba română, instituții oneste și funcționale. Într-o țară normală, toate astea sînt „subînțelesuri“, „banalități“. La noi, ele au încă un vag nimb de utopie… Nu „ideile mărețe“ ne lipsesc, nu spectaculoase puseuri de „originalitate“, ci redobîndirea normalității. Iar proiectul prezidențial nu vrea altceva decît să pregătească parcursul normalizării, solidaritatea socială și instituțională față de nevoile acute ale educației autohtone, în perspectiva unei evoluții istorice armonioase.

Nu o dată, „spiritul critic“ dîmbovițean coboară și la niveluri stingheritoare. „Să ne mai lase președintele cu marile proiecte!“ Mai bine ar pune gresie prin closetele școlilor (asta da idee electorală!), mai bine ar învăța să vorbească. Stă prost cu dicția, cu frazarea, cu patriotismul. De aici și pînă la rochiile prea scurte ale dnei Carmen Iohannis nu mai e decît un pas… De educația națiunii se ocupă, de altfel, inși mult mai competenți. Sînt pline studiourile de televiziune de interlocutori insalubri, derbedei și țoape, tocmai buni să devină modelele copiilor noștri. Avem moderatori (celebri!) care nu se încurcă în finețuri analitice. Mai la îndemînă e grosolănia de baltă. Președintele e „un plăvan redus mintal“. Dar nu numai el! Toți conaționalii antipatici sînt numiți, la ore de vîrf, „javre“, „viermănoși“, „retardați“, „boi“, „cretini“, „japițe“. Le vrem răul și, dacă e nevoie, le facem rău noi înșine. „Să se tăvălească-n chinuri!“ „Măi Dobi!“ – iată un apelativ inspirat pentru adversari (laolaltă cu unele aluzii hazoase la „mă-ta“!). Viață, domnule! Nu „banalități“, nu vorbe goale! Ditamai splendoarea stilistică! Ditamai buna-creștere strămoșească! Și cu asemenea monumente de civilizație, bună-credință și bun-gust, n-o să ne împiedicăm de un plicticos proiect despre educație! A se slăbi! Proiectul e deja realizat! Și semnat (pentru a patra oară) de doamna Cati!