România bună şi românii răi
Mi-a fost semnalat, de curînd, un text compus de dl Florin Zamfirescu. Am o foarte bună părere despre prestația actoricească de-o viață a domniei-sale și nu găsesc nimic nefiresc în pornirea unui actor (și a oricui) de a comenta starea de lucruri cu care este contemporan. La noi, e drept, oamenii de teatru dau o notă aparte participării lor: înclină să iasă din scena meseriei lor, unde sînt suverani și incontestabili, pentru a intra pe scena politică. Vor să fie cel puțin „lideri de opinie“ sau „analiști politici“, dar aspiră la mai mult: vreun ministeriat, vreun fotoliu de parlamentar (local sau european), vreo poziție publică cît de cît vizibilă. S-ar zice că rolurile pe care le-au jucat în sălile de teatru sau în filme nu le-au adus satisfacții îndestulătoare. Drept care „se distribuie“ singuri în roluri care li se par mai nobile, mai apropiate de anvergura lor reală, mai potrivite cu talentele lor. Evident, nici o asemenea angajare nu e, în principiu, amendabilă. Nu mă grăbesc să vorbesc de vanitate, poftă de putere, nevoie de vizibilitate sporită, conștiința bruscă (și pripită) a misiunii proprii. Nu exclud nici un autentic puseu patriotic. Constat doar că nici Peter O’Toole, nici Jean Gabin, nici Richard Burton, nici Robert de Niro, Marcello Mastroianni, Meryl Streep, Smoktunovski sau Laurence Olivier nu au simțit nevoia să devină oameni de partid, să intre în competiții politice, să vorbească în numele nației. Da, n-au ezitat să-și spună, apăsat, părerea, să critice ce li se părea de criticat, să asume gesturi de solidaritate în numele unor cauze umanitare. Dar atît. Nu le-a trecut prin cap să devină altceva decît sînt. Excepții? Nu-mi vin în minte decît două: Arnold Schwarzenegger și Radu Beligan.
Ce mă deranjează, totuși? Mai întîi, în unele cazuri, întîrzierea cu care marile trăiri patriotice se dau în vileag. Nu-mi amintesc de vreo manifestare radicală, riscantă, a marilor înflăcărați de azi. Dimpotrivă: pe vremea dictaturii, își vedeau, foarte cuminți, de treabă. S-ar zice că țara o ducea binișor, ba chiar că Ceaușescu trona în aceeași suită de mari români cu Ștefan cel Mare sau Mihai Viteazul. (În textul dlui Zamfirescu apare, printre căpeteniile memorabile ale patriei un „chiar (sic!) și Nicolae“. Dacă e vorba de „acela“, nu mă mir. Dl Zamfirescu e purtătorul de cuvînt al unui partid creat de Vadim Tudor, un notoriu și volubil îndrăgostit de cuplul prezidențial de dinainte de 1989.)
A doua problemă e adecvarea. Una e să reciți un text scris de alții, alta e să devii tu însuți autor. Pentru asta e nevoie de alt gen de talent, de bun gust, de o bună măsură stilistică. Altfel, aluneci periculos spre patetism kitsch, spre histrionism ieftin, spre involuntare efecte comice. Scrisul e o meserie. Și dacă vrem să salvăm țara de nepricepuți, de impostori, de diletanți periculoși, atunci e musai să începem prin a fi exigenți cu noi înșine. Și să știm, între altele, pînă unde se pot forța limitele metaforei, ale personificării, ale retoricii mobilizatoare. Sînt genuri și procedee de mare tradiție, a căror utilizare cere subtilitate, cultură, dozaj fin. Sinceritatea pură și simplă nu e neapărat o virtute convingătoare.
În textul său, dl Zamfirescu nu se sfiește să-și dea singur un rol grandios. Un rol, ca să zicem așa, „de compoziție“, căci implică o spectaculoasă travestire. Dl Zamfirescu e o doamnă: e România însăși, pe post de nevastă dezamăgită, înșelată, părăsită de „bărbatul ei milenar și prost de bun“. Adică de poporul român. Mărturisesc că sînt luat prin surprindere. Nu m-am gîndit niciodată că se poate face distincție între „România“ și „poporul român“. Din punctul meu de vedere, România fără români e o abstracțiune, o idee destrupată, o schemă. E adevărat că, din păcate, românii pot întoarce spatele României, dar e greu de imaginat cum ar putea România să se lase păgubașă de români. Evident, ne putem reprezenta țara ca pe o femeie frumoasă și aprigă (cum e cea pictată, la 1848, de Constantin Rosenthal sau cum e, în Franța, Marianne). Dar, făcînd asta, nu dăm unui simbol sau unei alegorii autonomie și autoritate. Marianne fără francezi sau România fără români sînt vorbe goale. Cu atît mai straniu e să o auzim pe… România certîndu-și populația și supărată pe „barbarii“ care „i-au infestat gena sănătoasă“. Țărișoara e exasperată de „cromozomii blestemați care i-au strivit caracterul“! (din păcate, la cromozomi nu se prea poate umbla...). Înțelegem că demult, foarte de demult, pe vremea lui „Decebalus“ și Zalmoxis, totul era în regulă (minus, poate, excesele bahice din timpul lui Burebista). Aici, lucrurile devin oarecum misterioase: rezultă că România exista deja pe vremea cînd, de fapt, nu exista, după modelul românilor care au fost „creștini“ încă înainte de Christos. Fapt e că, ulterior, „am fost trîntiți la pămînt“. Cum așa? Ghinion? Moleșeală? Soartă? Fire păcătoasă? Defect de caracter? Păi, ori sîntem grozavi, ori sîntem un eșec al istoriei, victime cam blegi ale barbarilor! Dl Zamfirescu, adică România, zice că să mai încercăm o dată. De-aia a aderat dînsul (dînsa?) la partidul care-i poartă numele („România Mare“). Dar, stupoare, românii nu prea i-au votat. Fiindcă sînt inteligenți sau fiindcă sînt „proști de buni“? Sau doar proști? Sau nepatrioți? Nu știm. Chestie de genetică… Oricum, ideea că, în numele unui concept („România“), al unei denominațiuni istorico-geografice, poți ajunge să beștelești, melancolic, un popor întreg de oameni vii e… paradoxală! Încurcate sînt căile patriotismului! S-ar zice că, în fond, mesajul dlui Zamfirescu e de tipul: „Frumoasă țară, păcat că e locuită!” Nu e o teza prea nouă, În orice caz, încurcate sînt căile patriotismului! Nemții ar numi asta Hassliebe. Adică „iubire-ură“. Să nu ne aventurăm în „meandrele“ acestei complexe ambivalențe!
