Români de diferite dimensiuni
Ori de cîte ori mi s-a cerut părerea despre emisiunea-concurs Mari români sau am fost invitat să iau parte, într-un fel sau altul, la desfăşurarea ei, am avut o reacţie iritată. Cinstit vorbind, nu înţelegeam despre ce era, de fapt, vorba. Ce înseamnă "mari români"? Celebrităţi? Dar sînt celebrităţi şi celebrităţi. Tîlharul Terente a fost, la vremea lui, o celebritate de o "mărime" fenomenală. "Celebri" sînt şi Mihai Viteazul, şi Gigi Becali, şi Brâncuşi, şi Hagi (ceea ce explică haosul smintitor al celor clasaţi pe primele o sută de locuri). Unii sînt celebri în cheie somptuară, alţii, în versiuni îndoielnice. Unii sînt celebri în ţară, alţii - peste hotare. (Şi nu întotdeauna cele două categorii coincid.) E vorba, poate, de inşi însemnaţi, care au contribuit decisiv la evoluţia umanităţii? Dar cei de un asemenea calibru se numără pe degete. Sau e vorba de românii "cei mai români", de românii arhetipali, specifici, epură a neamului, chintesenţă a istoriei naţionale? Cum să te descurci într-o rezervaţie în care sînt azvîrliţi, de-a valma, Badea Cârţan şi Nadia Comăneci, Bulă şi Celibidache, Eugen Ionescu şi Moş Ion Roată, Patapievici, Aurel Vlaicu, Dimitrie Cantemir şi Vadim Tudor? Cum să faci ierarhii, comparînd gutui cu morcovi, veveriţe cu papagali, sportivi cu metafizicieni, politicieni cu artişti, domnitori cu angrosişti de brînză? Pe de altă parte, nu se pot exclude criterii extrem de subiective, opţiuni sentimentale, idiosincrasii de tot soiul. Pentru mine, un mare român e unchiu-meu Mircea, de la Turnu Măgurele, arestat de două ori sub comunişti. Mai departe: pe cine întrebăm? Ce motivaţii au cei interogaţi să răspundă aşa cum răspund? Aflarea în treabă? Plăcerea jocului? "Interese de grup"? Am o mare simpatie pentru Richard Wurmbrand, dar e limpede că succesul lui e (şi) rezultatul unei excelente campanii pe Internet, susţinute de asociaţii religioase protestante. Nu văd de ce nu i-ar sta alături Nicu Steinhardt, după cum nu-mi explic absenţa de pe liste a lui Nicolae Teclu, al cărui bec cu gaz e folosit în laboratoarele întregii lumi, sau a lui Gogu Constantinescu, creatorul sonicităţii. Dar Tristan Tzara? Dar Victor Brauner? Dar Horia Bernea? Am putea imagina un amplu "salon al uitaţilor", al nedreptăţiţilor, al anvergurilor marginale. Discutabile sînt, în fine, criteriile de vot propuse publicului, toate de o pompă vagă, greu măsurabilă: "măreţie", "curaj", "geniu" etc. Pentru a spori confuzia, cursei marilor români i s-a adăugat o a doua cursă, aceea a unor români mijlocii şi mici, năimiţi să fie avocaţii celor dintîi. Am descoperit, cu acest prilej, tipuri de expertiză imprevizibile: Sandra Pralong pentru Carol I, Andrei Gheorghe pentru Eminescu, Mircea Diaconu pentru Mihai Viteazul, Vlad Craioveanu pentru Ştefan cel Mare ş.a.m.d. Una peste alta, spectacolul a fost cît se poate de pestriţ, cînd zglobiu, cînd stupefiant, cînd frivol, cînd solemn. În favoarea amplei întreprinderi s-au invocat, de regulă, două argumente. Primul se referea la precedentul din alte ţări: au făcut-o şi englezii, şi francezii, şi olandezii, prin urmare de ce n-am avea şi noi faliţii noştri? Al doilea argument sublinia virtuţile educative ale emisiunii: telespectatorii au ocazia să înveţe cîte ceva despre marile figuri ale neamului. Ne putem întreba, fireşte, de ce "metoda" pedagogică aleasă a fost aceasta şi nu oricare alta. De ce s-a optat pentru o formulă de "concurs", cu efecte aiuritoare pentru publicul neavizat, şi isterizante pentru cunoscători? Cum să-ţi treacă prin cap că trebuie să alegi între Eminescu şi Wurmbrand? Cum să-l "clasezi" pe Gigi Becali deasupra lui Constantin Brâncoveanu, cum să-ţi exersezi discernămîntul cîntărind raportul dintre Iliescu şi Noica, sau dintre Ceauşescu şi Antonescu? Valorile sînt, întotdeauna, unicate, ireductibile. Ele nu pot fi tratate ca nişte premianţi ambiţioşi, care se bat pentru socluri. Amplasamentul lor e pe linia orizontului, sau la zenit, şi nu suportă trivialitatea unor clasamente contabile. ...Şi totuşi. După "finală" a trebuit să admit că, în tot tămbălăul, au existat şi părţi bune. S-a vorbit, ore întregi, despre oameni şi performanţe care, din păcate, nu fac decît foarte rar obiectul realizatorilor de televiziune şi al interesului public. S-a reuşit, de asemenea, captarea curiozităţii populare pentru istorie, artă, ştiinţă şi cultură în genere, ceea ce nu e de lepădat, într-o perioadă în care nu fac rating decît diferite tipuri de estropiere. Că pentru asta a fost nevoie ca valorile să împrumute stilistica meciurilor de fotbal, că unul sau altul dintre participanţii la dezbatere aveau ticuri de crainici sportivi sau o candidă inadecvare faţă de "eroii" lor, ce mai contează! "A fost o joacă!", îmi spunea un amic, sugerînd că lucrurile nu trebuie luate prea în serios. OK! Să ne jucăm de-a vedetele, să facem din istoria vieţii noastre politice şi intelectuale o procesiune de VIP-uri. De ce nu? Mai ales că jocul va continua la nivel pla¬ netar. Aud că, în etapa următoare, se vor lupta între ei campionii naţionali. Mă gîndesc de pe acum cine e "mai bun"? Churchill sau Mandela? Ştefan cel Mare (actualmente Ştefan Cel Mai Mare) sau Ronald Reagan?
