Risipa românească

Am spus și am scris, de mai multe ori, că problema cea mai gravă cu care se confruntă România nu este „fuga creierelor“ (brain-drain), ci risipa creierelor (brain-waste). E vorba, pe de o parte, de foarte mulți tineri excelent înzestrați care nu sînt folosiți, după absolvirea studiilor universitare, pe măsura calificării lor și, pe de altă parte, de tineri care au plecat, s-au format în importante școli din străinătate și au luat decizia de a se întoarce, pentru a și exersa competența la ei acasă. Ei bine, odată întorși, se izbesc de o inadmisibilă indiferență publică și de o totală opacitate a instituțiilor pe care ar putea să le slujească în mod strălucit. Nu am cunoștință decît de cazuri izolate, pe care întîmplarea mi le-a scos în cale, dar sînt convins că „rezerva de cadre“ nefolosite este, în România, enormă și că sîntem vinovați pentru pierderea unor energii profesionale cu care, altfel, sîntem gata să ne mîndrim „patriotic“, dar în beneficiul cărora (care, de fapt, e un beneficiu național) nu facem nimic. Am să dau cîteva exemple.

Anul trecut, a apărut, la Paris, la o reputată casă de editură (Les Éditions du Cerf), teza de doctorat a dlui Dan-Alexandru Ilieș. Teza a fost susținută la Sorbona, sub conducerea lui Rémi Brague, unul dintre cei mai mari specialiști din lume în filozofie medievală arabă și iudaică (Marele Premiu de Filozofie al Academiei Franceze în 2009). Dl Brague semnează prefața lucrării pe care a condus-o și nu face economie de calificative vorbind despre doctoranzii săi români, în general, și despre dl Ilieș, în special. E vorba de cercetători recomandați de profesorul Virgil Ciomoș de la Universitatea clujeană, „al căror nivel de pregătire este întotdeauna foarte înalt, a căror formație i-ar putea face să roșească pe colegii lor francezi, ca să nu mai vorbim de bunele lor maniere și de calitatea exprimării lor în limba franceză“. Cît despre teza dlui Ilieș, ea este „un model pentru studioșii (din păcate, nu prea numeroși) ai domeniului“. Și acum vine surpriza livrată de ambianța carpatică. „Modelul“ Ilieș nu pare să facă doi bani pentru „exigențele“ conaționalilor săi. Degeaba a decis să se întoarcă în patrie, degeaba face parte dintr-o minoritate savantă care știe arabă, ebraică, greacă și latină, degeaba o fi visat să dea un impuls medievisticii autohtone. Domnia-sa n-a găsit de lucru decît ca funcționar la Consiliul Județean Bistrița-Năsăud. Ce țară generoasă! Ce țară mîndră! Ce mult ne iubim valorile și ce grijuliu le folosim!

Un alt caz este acela al dlui Liviu Bordaș. Absolvent de Filozofie cu stagii de specializare, vreme de mai mulți ani, la Viena, Roma, Heidelberg și Florența, la care se adaugă un lung episod indian (masterat în sanscrită), intense cercetări în materie de indianistică și istoria religiilor (e, între altele, membru al Societății Italiene de Istoria Religiilor), ample sondaje documentare și analitice în opera lui Mircea Eliade, ca și în aceea a lui Nae Ionescu, soldate, toate, cu volume apărute în țară, dl Bordaș se află, acum, la 48 de ani, în postura de șomer. După cunoștința mea, nu există, la această oră, în România, decît doi cunoscători de sanscrită: Radu Bercea și Liviu Bordaș. N-avem nevoie de priceperea lor, de hărnicia lor, de angajamentul lor intelectual. Dl Bordaș se refugiază, cît de des poate, la Zalău, unde locuiesc părinții lui. Lucrează solitar, aproape neștiut, neluat în seamă de „forurile“ care ar trebui să administreze „bunurile“ culturii umaniste din țărișoară.

Și ca să nu par confiscat de un singur domeniu și de generația mai fragedă, voi da un ultim exemplu, din cu totul alt registru. L-am admirat, în tinerețe, pe marele actor de cinema Dan Nuțu. Din păcate, a ales să plece din țară în 1979, dar, după ani lungi de pribegie, s-a întors, împreună cu soția sa, Cristina Hoffman, la București. A încercat, cu resurse obținute prin efort propriu, să întrețină, în zona Sibiului, un atelier de film documentar („Aristoteles“), pentru tineri regizori. Am avut plăcerea să-l întîlnesc și să mă bucur de convivialitatea lui și a partenerei sale de viață: e în perfectă formă, cu aceeași inconfundabilă voce, cu aceeași alură cordial nonconformistă, cultivat, plin de umor, generos, gata de lucru. Dar care „lucru“? Dan Nuțu stă cuminte într un apartament de pe Bulevardul Bălcescu și e tocmai bun să fie folosit. („Dacă vine ceva și dacă e bun, se primește“ – spunea, la un moment dat, într-un interviu.) Nu are datele unui pensionar, ale unui meseriaș „expirat“. Constat, însă, că nimeni din breaslă nu pare lacom să-l utilizeze. E ca și cum l-ai avea prin preajmă pe James Dean matur, experimentat, consistent, dar te-ai dispensa de el, ca de o filă de istorie. Ce țară e asta? – îmi vine să spun, cum spusese, cîndva, într-un moment de exasperare, Constantin Noica. Cum de ne putem permite să fim atît de risipitori?