Revoluționari și conservatori

„Omul e născut liber și pretutindeni este în lanțuri.“ Altfel spus – sugerează J.-J. Rousseau prin aceste vorbe celebre cu care se deschide Contractul social –, nenumăratele cazuri de servitute de iure sau de facto pe care experiența și istoria le furnizează din belșug indică, în chip paradoxal, o excepție majoritară, nu o regulă majoritară. Căci regula omului n-are dreptul să descrie și să prescrie ceea ce e contra naturii omului, denaturat. Omul trăiește, în fapt, nu numai rău, necuvenit, dar mai ales contrar firii sale adevărate și, de multe ori, a ajuns atît de corupt, încît nici nu-și mai dă seama de condiția lui. Or, nu această condiție prezentă a sa, servitutea, este pentru Rousseau (și pentru cei care l-au urmat) regula autentică a naturii omenești, ci, dimpotrivă, ea este sinonimă cu excepția majoritară, ajunsă aproape universală. Căci regula este aceea a naturii umane care proclamă libertatea cu care omul e conatural și abia ea îi dă legea adevărată. Această lege, această regulă nu e manifestă? Desigur că nu e, dar nici legea căderii corpurilor nu e manifestă (ea fiind evidentă doar în vid), dovadă că a fost ignorată complet de la Aristotel pînă la Galilei și numai excepțiile de la ea au fost luate în seamă. Și totuși, regula nemanifestă, anume libertatea naturală pierdută cîndva, în preistoria omenirii, ar putea fi cumva recuperată prin ceea ce Rousseau numește „libertatea civilă“ – adică supunerea voluntară a cetățeanului la „voința generală“ a unei republici bine alcătuite.

Ceea ce i-a caracterizat dintotdeauna pe reformatori și pe revoluționarii sociali, politici și religioși – de la Moise și Platon la Apostolul Pavel, Luther, Morus, Rousseau, Marx, Gandhi, Martin Luther King, Nelson Mandela, Lech Walesa – a fost, așadar, tocmai un anume mod special de a interpreta regula și excepția: ei au considerat că ceea ce, din punctul lor de vedere, era intolerabil în societățile omenești respective – sclavie, inegalitate, ierarhii strîmbe, mizerie, idolatrie, erezie, depravare morală, alienare socială, opresiune străină sau domestică etc. – constituie în realitate marea excepție, deși una majoritară, desigur. Pentru reformatori deci, nu mărimea și extensia răului politic, social, religios și moral dau regula omenescului, ci îi oferă excepția, chiar dacă răul reușește să umple cu această excepție o mare parte, poate cea mai mare parte a timpului istoric și a vieții oamenilor. În consecință – cred ei –, regula, firește minoritară, din prezentul lor poate fi, uneori, descoperită în trecutul mai mult sau mai puțin îndepărtat, sau măcar în principii, ca majoritară. De aici, ei trag concluzia că această regulă ar putea fi universalizată practic într-un viitor mai mult sau mai puțin apropiat, prin reforme energice sau chiar revoluții.

Cît despre adversarii reformelor sau mai ales ai revoluțiilor – să-i numim „conservatori“, precum Edmund Burke, Joseph de Maistre –, aceștia procedează exact invers: ei interpretează abundența nefericirii, inegalității, nelibertății sau ticăloșiei din lume drept regulă sau parte a unei reguli a vieții lumii – acum însă regulă evident majoritară –, ceea ce îi determină să încerce să o justifice și să descopere în ea o ordine intrinsecă a firii sau voită de Dumnezeu, ba chiar să-i vadă latura pozitivă. Pentru Bernard de Mandeville sau Adam Smith, de exemplu, viciile și egoismul oamenilor însumate duc pînă la urmă la un rezultat pozitiv în ansamblu – avuția societății – prin mecanismul „mîinii invizibile“. La Sf. Augustin, Hobbes, Machiavelli și, bineînțeles, la Freud, civilizația prin ființa sa este represivă, dar represiunea reprezintă răul deopotrivă minimal și necesar, din care se poate naște un anume bine – societatea civilizată. Pentru alții – precum „prietenii“ veniți să-l consoleze pe Iov, pentru Marcus Aurelius, Plotin, Augustin etc. –, răul din lume se echilibrează în mod necesar cu binele – precum umbrele și luminile într-o pictură – și numai defectul nostru de percepție, prin care vedem mereu numai partea, și nu întregul, ne face mai atenți la primul. Ordinea aceasta e naturală, exprimată prin norme și reguli actuale, voite de Natură sau de Dumnezeu.

Ceea ce percepem din lume, ceea ce îndurăm din lume îi constituie oare și regula (ce comportă un minimum de excepții) sau, de fapt, reprezintă numai o aproape generală excepție de la o regulă încă ascunsă a naturii umane? Iată una dintre întrebările capitale pe care, sub diferite forme, și-au pus-o oamenii în toate timpurile. Iar felul cum au răspuns i-a despărțit, îi desparte și îi va despărți pe veci.