Respectul autorităţii

Inundaţiile au provocat în lumea românească un sentiment de vinovăţie difuză: e vinovat Guvernul pentru că n-a luat măsuri din timp şi n-a reacţionat prompt, e vinovată presa pentru că a dramatizat excesiv lucrurile şi a creat panică, e vinovat prim-ministrul pentru că a umblat prin noroaie prea bine îmbrăcat şi s-a burzuluit la sinistraţi, sînt vinovaţi sinistraţii pentru că vor soluţii luxoase peste noapte, stau cam mult prin cîrciumi şi nu vor să se strămute, e vinovat preşedintele pentru că, în loc să bîntuie din prima zi prin ploaie, a stat liniştit la Cotroceni, e vinovată administraţia locală, leneşă şi coruptă, e vinovată Opoziţia pentru ce n-a făcut sau a făcut prost, pe vremea cînd era la guvernare, e vinovat Dumnezeu însuşi, care nu oboseşte să ne persecute. Se mai invocă şi "natura" nemiloasă, ghinionul (poporului român şi al noii Puteri), poluarea globală şi războiul din Irak. Mai toată lumea cade însă de acord că, indiferent cine ar fi vinovat, "criza" a fost - şi este - prost gestionată. Care va să zică - pană administrativă. De la cel mai înalt nivel, ni se spune, totuşi, că nu atît administraţia e problema, ci opacitatea populară la intervenţiile ei, şi, în general, lipsa de respect pentru instituţii şi pentru cei care le reprezintă. Multe se puteau evita, dacă oamenii ar fi fost mai ascultători, dacă n-ar fi ignorat indicaţiile "forurilor" competente. Prin urmare, trebuie reconstruit respectul cetăţenilor pentru autoritatea publică. Dar cum? Mai întîi, se pune întrebarea dacă "respectul" faţă de autorităţi e un comportament necesar în orice condiţii. Nu poţi trata cu un respect subînţeles decît instituţii a căror autoritate e subînţeleasă. Asta se întîmplă numai în ţările cu tradiţie democratică stabilă, în care legitimitatea, onestitatea şi eficienţa administraţiei sînt, în genere, garantate. Dacă nu acesta e cazul, atunci respectul trebuie fie impus prin decret (sub ameninţarea pedepsei), ceea ce înseamnă dictatură, fie dobîndit prin reforme structurale, ceea ce ar trebui să fie preocuparea dominantă a perioadelor de tranziţie. Cu alte cuvinte, ca să obţii - în asemenea perioade - respectul, trebuie, mai întîi, să obţii încrederea. Pe de altă parte, trebuie avut grijă să nu confundăm autoritatea cu simpla administraţie. Administraţia nu are, într-o ţară normală, statut de "putere". Ea este strict "serviciu public" şi ca atare nu e respectabilă decît în măsura în care e funcţională. În fond, nu "respecţi" căile ferate, notariatele, poşta şi jandarmeria. Te aştepţi doar să-şi facă treaba şi, dacă şi-o fac, le acorzi creditul şi aprecierea ta. Respectul e altceva: e pentru profesorii care te-au făcut om, pentru părinţi, pentru legi şi cutume, pentru valori. Virtutea esenţială a unei bune administraţii nu e prestigiul vid, uniforma pompoasă, "gradul", ci promptitudinea şi continuitatea: nu se admite o funcţionalitate intermitentă. Vară sau iarnă, potop sau secetă, sărbătoare sau zi obişnuită, administraţia trebuie să meargă. Dar şi autoritatea propriu-zisă, cea a Puterii, este, în orice democraţie, delegată, adică aleasă prin voinţă naţională şi responsabilă faţă de instanţa care deleagă. Respectul i se poate acorda, dar i se poate şi retrage. A vorbi despre respect "în sine" e a introduce în perimetrul Puterii un periculos element de inviolabilitate. Nu toţi preşedinţii sînt respectabili fiindcă sînt preşedinţi, nu toţi miniştrii sînt respectabili fiindcă sînt miniştri. Nu poţi fi obedient şi încrezător cu o "autoritate" care îţi fură conservele... Pe scurt, pentru a fi respectabil, trebuie, mai întîi, să fii respectabil! E drept, după aproape o jumătate de secol de autoritate arbitrară, e foarte greu să reinstitui normalitatea. În 1923, la nici şase ani de la instaurarea dictaturii proletare sovietice, Lenin avea deja mari probleme: "Lucrurile - spunea el - merg foarte prost cu aparatul nostru de stat, ca să nu spun execrabil...". Se gîndea chiar la soluţii neortodoxe, dacă nu de-a dreptul disperate: de pildă, "să trimitem cîteva persoane pregătite şi conştiincioase în Germania sau în Anglia, pentru a strînge documentaţia şi a studia problema. Am spus Anglia, pentru cazul în care ar fi imposibilă călătoria în America sau în Canada". Încă o dovadă că modelul secret al comunismului a fost, dintotdeauna, capitalismul.