Realism și speranță - Concursul internațional „George Enescu” 2020
În ciuda împrejurărilor neprielnice, concursul internațional „George Enescu” nu-și ratează tradiția. Se redeschide (inevitabil, online) pe 29 august. Evenimentul este în sine îmbucurător, dar e însoțit, în acest an, și de un „Manifest de responsabilitate socială și personală” care îi intensifică nimbul. E o invitație la recuperarea valorilor care ne pot salva în vremuri de restriște: repere trainice, rezistente la subversiunea imprevizibilă a feluritelor accidente istorice. Tocmai ceea ce, în contextul „normalității”, pare o nobilă gratuitate, un „ornament” anex, un divertisment colateral se dovedește, sub amenințarea unor crize dramatice, unicul sprijin eficient pentru a regăsi sensul vieții, puterea de a supraviețui, orizontul de stabilitate al lumii. Fără cultură, fără exercițiul artelor, fără orientarea privirii spre reușitele atemporale ale omului, te prăbușești în arbitrar și depresie. E ceea ce au înțeles, în această perioadă, instituțiile și performerii lor, străduindu-se să funcționeze în continuare, în ciuda obstacolelor, a restricțiilor de neocolit. Și, din păcate, e ceea ce nu par să fi înțeles decidenții din învățămînt, care, iată, propun să fie scoase dintre disciplinele școlii generale materii „secundare”, cum ar fi muzica, desenul și... limba latină. Dintr-o singură mișcare, educația artistică și temelia culturii europene sînt evacuate nonșalant, în beneficiul „dreptului” elevilor de a avea mai mult timp pentru romgleză și smartphone.
Sînt cu atît mai recunoscător echipei care redeschide, tocmai acum, concursul internațional „George Enescu”. Și îl salut în mod special pe domnul Mihai Constantinescu, alături de care, cu mulți ani în urmă, am recuperat o tradiție pe care regimul de dinaintea lui 1989 o suspendase. „Music must go on!” e „sloganul” acestui eveniment. Și nu e vorba doar de muzica înțeleasă ca spectacol auditiv în sine. E vorba de modelul muzicii, aplicabil și dincolo de sfera ei strictă. Cu un prilej asemănător, am încercat să rezum lecția „pragmatică” prezentă – prin sunet, dar dincolo de el – în discursul muzical. Mai întîi, în mai mare măsură, poate, decît alte îndeletniciri artistice, muzica semnalează beneficiile și gloria efortului comunitar. „Orchestra” e ilustrarea optimă a armoniei neomogene: solidaritate, coerență, asociere între „instrumente” diferite, între dirijor și interpreți, între scenă și public. Fiecare are partitura lui, dar ansamblul are „alcătuirea” consonantă a tuturor. Invers decît în politică, unde toți par să cînte aceeași melodie, cu „scule” asemănătoare (promisiuni, retorică de ring, aranjamente de gașcă, tonus propagandistic), dar „ansamblul” sună prost. Muzica ne învață să fim diferiți rămînînd consonanți și să „consunăm” fără a ne pierde chipul. E un prilej de a recupera experiența simfonicului. Fără note false, fără stridențe, fără „zgomot”. Un model de con-lucrare! Mai mult decît atît: muzica mijlocește experiența esențială a bucuriei împărtășite. Iar bucuria este simptomul esențial al unui organism și al unei societăți sănătoase. „Normalitatea” e, între altele, din punctul meu de vedere, tocmai capacitatea de a te bucura, de a asuma, tonic, „lumescul”, cu surprizele lui bune și rele, cu umbrele și euforiile lui, cu misterul și cu mizeriile lui curente. Întrebat ce-aș vrea să regăsesc dincolo de turbulența pandemiei, ce-aș vrea să salvez din vîltoarea pe care o traversăm cu toții, aș răspunde: normalitatea – viața fără iluzii nebuloase, dar și fără fasoane melodramatice. Music must go on! Felicitări prietenești organizatorilor acestui nou concurs „Enescu” și un solidar gînd bun dlui Mihai Constantinescu.
P.S. Felicitările mele includ și stilistica pregătitoare și însoțitoare a evenimentului. Curaj rezonabil, ținută civilizată, discurs pozitiv. Nu mă pot abține să remarc absența acestor calități în alte cazuri. Unui regizor pe care îl apreciez de mult, cu bune și durabile argumente, i-a alunecat piciorul, într-o situație asemănătoare: s-a gîndit, probabil, că a cupla prezentarea unui nou film al său cu o mică gesticulație civic protestatară, bombănind obligativitatea măștii de protecție și omagiind „indisciplina” revoluționarilor din decembrie 1989, ar putea fi o bună manevră de marketing. S-a înșelat! Rezultatul a fost că s-a vorbit mai mult despre fronda lui decît despre isprava lui artistică. Cu alte cuvinte, supărat că publicul a trebuit să-i privească opera cu mască pe nas și gură, a reușit să-și determine comentatorii să o contemple cu mască pe ochi…
