Re-începutul filosofiei

Textul de mai jos a apărut în 2015, ca prefață la Manualul lui Epictet, tipărit de inimoasa Editură Seneca, în traducerea doamnei Ioana Costa. Îl reiau pentru cei cărora nu le-a picat în mînă cartea în anul apariției ei. Dar și din dorința (nevoia) de a mai vorbi, măcar din cînd în cînd, și despre altceva decît despre nebuloasa lumii de azi.

În junețe, întîlnirea mea cu filosofia a început – datorită lui Constantin Noica și sub supravegherea lui – cu frecventarea a ceea ce el numea „marile ei bulevarde“: de la Platon și Aristotel (mai ales Platon!) la Kant, Hegel și Heidegger (mai ales Hegel!). Eu însă, îndărătnic, nu voiam să deprind „tehnicalitățile“ meseriei, deși îmi dădeam seama că nu aveam decît de profitat de pe urma exercițiului hermeneutic la care ne invita dl Noica. Întrebările mele erau „existențiale“, patetice, mai apropiate de religie decît de metafizica clasică. Voiam să identific „tehnici spirituale“ care să mă ducă la înțelepciune, fericire, transfigurare, desăvîrșire interioară. Cu asemenea obsesii, deveneam nerăbdător ori de cîte ori filosofia întîrzia prea mult în concept, în terminologie, în acrobație analitică. Odată, după un intens seminar Hegel, am declarat, exasperat: „Nici cu Hegel n-am ce face!“. Dl Noica a fost vădit indispus și multă vreme n-a contenit să ironizeze nevoia mea de „rețetă“, preocuparea mea pentru sinele propriu („fratele porc“), disponibilitatea mea față de doctrinele orientale și față de tot soiul de „mistagogii“, mai mult sau mai puțin suspecte. Culmea e că, prin modul lui de a fi, prin manevrele sale speculative, prin unghiul său de „atac“ asupra marilor texte, Constantin Noica era mult mai aproape de tipul „înțeleptului“ decît de acela (refuzat, de altfel, în mod expres) al „profesorului de filosofie“. Dar nu s-a gîndit – sau n-a vrut (încă) – să mă „rezolve“ trimițîndu-mă la autori pentru care „a filosofa“ era a căuta felul optim de a trăi, a te pregăti să faci față oricărei încercări, cu ecvanimitate și noblețe.

Or, la sursele ei grecești, filosofia tocmai asta era: nu pur și simplu a te strădui să descoperi înțelesuri, ci a ști să te folosești de ele, să trăiești în conformitate cu registrul valorilor spre care conduce buna utilizare a rațiunii. Așa stînd lucrurile, am constatat că, pentru a reveni la filosofie, trebuia să revin la autorii care, pe linia comportamentului socratic, se dedicau unei curajoase problematici a înțelepciunii. Iar Epictet era, în acest sens, un cap de listă. De altfel, în chiar textul Manualului său (cap. LII,1-2), el anticipează, inspirat, soarta viitoare a filosofiei, mai exact deriva ei dinspre principii înspre metodă, dinspre adevăr spre mecanismele exprimării lui, dinspre soluția vitală înspre o rafinată „filatelie“ logică (Noica ar fi spus: se rămîne la ascuțirea cuțitelor și se amînă indefinit incizia). Epictet o spune la fel de explicit: importante sînt principiile (de pildă, „să nu minți“). Numai că, în pasul următor, se ajunge la necesitatea de a demonstra „de ce nu trebuie să minți“. Pasul al treilea uită cu totul de cel dintîi, el se ocupă de „problema demonstrației“: ce înseamnă, în fond, „a demonstra“, ce înțelegem prin „adevărat“ sau „fals“, ce este o premisă, ce este o concluzie, ce este o contradicție etc. Întreaga istorie a filosofiei occidentale e cuprinsă, profetic, în acest parcurs: de la presocratici la filosofia analitică, de la tematica înțelepciunii la dexteritatea conceptuală, de la interogația ziditoare la interogația relativizantă, orientată spre delegitimarea interogației înseși. Pe acest fundal, ar fi nevoie, poate, să reluăm totul de la capăt. Să re-începem filosofia, adoptînd exigențele ei aurorale, stilistica ei antică. Iar Manualul lui Epictet este un splendid prilej pentru acest re-început.

Avem de a face cu un autor care nu vrea nici să oficieze atotștiutor (nu vrea nici măcar să fie numit „filosof“), nici să epateze prin erudiția unui „grămătic“, dar nici să trăiască la întîmplare, fără reflecție, confiscat strict de cele „exterioare“ (cum sînt „oamenii de rînd“). Cititorul, mai ales cel tînăr, nu va primi scheme gata-făcute de comportament, dar va putea contempla harta căilor de urmat pentru a trece de la „convalescența“ cotidiană la sănătate și igienă lăuntrică. Eu, unul, încă reiau, reformulez, rechestionez și încerc să asum în imediatul vieții de zi cu zi reperele oferite de Epictet: să deosebești inteligent între ce depinde de tine și ce nu (și, în consecință, să nu te bucuri sau să te întristezi decît de ceea ce stă în sfera ta de decizie), să iei orice obstacol drept probă și prilej, să-ți joci conștiincios rolul în care te-au distribuit zeii și soarta, să fii gata să plătești prețul lucrurilor pe care le dorești, să-ți ții atenția trează, să-ți alegi modéle potrivite și să le urmezi, să admiți că ești ceea ce ți se întîmplă, cu alte cuvinte că ești prima cauză a pățaniilor tale și, deci, singurul vinovat de „relele“ cu care te confrunți, să nu te lași condus de „închipuiri“, să fii egal cu tine însuți, să accepți „firea“ lucrurilor (adică să nu pretinzi ca ele să se conformeze așteptărilor tale), să evaluezi totul, avînd mereu în minte, drept criteriu, perspectiva morții. Și, peste toate, să nu crezi că există, în mod substanțial, răul. Ordinea lumii e bună, cu condiția să ieși în întîmpinarea ei și să înțelegi că nimic din cîte există nu e, prin fire, rău. „Rele“ pot fi doar părerile noastre (închipuite) despre ceea ce există.

În vacarmul lumii de azi, sunetul acestei sobre înțelepciuni (uneori prea sobră pentru cititorul contemporan, uneori lipsită, parcă, de dimensiunea compasiunii, a atenției la celălalt, a „ieșirii din sine“, dar anticipînd, totuși, orientarea creștină spre Providență) aduce un ton de echilibru și calm interior, o limpezime cu un neașteptat potențial terapeutic. Platon, nu prozac! – sună titlul unei cărți la modă în mediul filosofic de peste Ocean. Există, într-adevăr, medicamente mai eficiente și mai puțin riscante decît cele prescrise de medicii psihiatri. La rîndul nostru, cu această carte în mînă, putem proclama și noi, în beneficiul nevroticilor din preajma noastră (și al propriilor noastre nevroze): Epictet, nu antidepresive! Veți vedea că funcționează…