Răsfoind, trist, note mai vechi…

2003, primăvara

Odată ce Dumnezeu e definit ca indefinisabil, cunoscut ca incognoscibil, afirmat ca negativitate supra-esenţială, dialogul cu El pare să se blocheze. Nu mai poţi avansa dincolo de misterul „neantului“ Său. Cum arată, în această situaţie, viaţa spiritului? Cum poţi rămîne viu în căutarea ta, de vreme ce îi localizezi obiectul dincolo de orizont, acolo unde nu e de găsit nimic? Ei bine, ceea ce îţi rămîne e universul infinit al imaginii reflectate a lui Dumnezeu: „oglinda şi ghicitura“, urma planării Sale peste oameni, împrejurări şi lucruri. Ai de-a face astfel, dintr-odată, cu inepuizabilul. Urmează să pricepi nu masivitatea inabordabilă a nemijlocirii divine, ci ecoul ei ubicuu, barocul absenţei ei sau, mai exact, al prezenţei ei indirecte. Atent să identifici în toate Suprema Amprentă, curios să intuieşti modul de a opera şi de a se ascunde al lui Dumnezeu, îţi dai seama că ai de cules o recoltă fără sfîrşit. Foarte aproape şi totuşi indiscernabil, Creatorul (şi creativitatea pe care o provoacă clipă de clipă) devine sensul şi deplinătatea fiecărei zile, miza întregii tale vieţi. După ce ai înţeles că nu poţi vedea faţa lui Dumnezeu, abia atunci căutarea ta începe să fie „rezonabilă“ şi fertilă: poţi simţi suflarea Lui, Duhul.

Luni, 23 iunie 2003, Berlin

În limitele unei logici imanentiste, sfera dreptului se loveşte de dificultăţi insurmontabile. Nu e clar cum se nasc şi ce anume exprimă legile. Cine are autoritatea de a legifera şi după ce criterii? Sînt legile expresia unor valori comunitare bine definite? Reproduc ele – ca un sistem de oglinzi geometrizante – cutume şi norme împărtăşite, în prealabil, de o anumită „cultură“ socială (Patrick Devlin, 1965) sau, dimpotrivă, instituie o anumită cultură socială? Dacă ele nu fac decît să formalizeze o mentalitate preexistentă, cum se produce această formalizare? Dacă impun o nouă mentalitate, cine decide cînd, în ce fel şi ce tip de mentalitate trebuie impusă? Mai departe: ce prevalează? Drepturile individului sau cele comunitare? Apără legile mai curînd instituţii sau mai curînd persoane? În primul caz, va fi nevoie, de pildă, de o legislaţie a familiei, în care contractul conjugal să fie favorizat, pe socoteala suveranității părţilor. În cazul al doilea, cîştig de cauză vor avea drepturile fiecăruia dintre cei doi parteneri: ele vor dicta legislaţia (cu riscul şubrezirii instituţionale a familiei…).

Pentru cei care cred în funcţia stabilizatoare a legilor, legiferarea riscă să degenereze în tabu. Societatea astfel „stabilizată“ sfîrşeşte prin a se resimţi ca imuabilă. Invers, pentru cei care cred în funcţia transformatoare a legilor, puterea legii e subminată de relativism şi conjunctură. Cu alte cuvinte, legiuitorul e fie prea conservator, rigid, abuziv, fie revoluţionar în exces, flexibil, arbitrar.

Care sînt limitele legitime ale legiferării? Cum să facem pentru a evita ceea ce Habermas numeşte „juridificarea“, „colonizarea“ pernicioasă a „lumii vieţii“? Cum să protejăm, prin lege, omogeneitatea valorică a societăţii, fără să facem violenţă heterogeneităţii ei inerente? Cum să construim reguli care să nu devină discriminări?

Să zicem, de exemplu, că admitem valabilitatea universală a principiului egalităţii. („Daţi-mi imperialismul drepturilor egale!“ – striga un senator american pe la 1871). Trebuie oare, în acest caz, să acordăm egală protecţie celor care se supun acestui principiu ca şi celor care îl contestă? Există valori „esenţiale“, care nu trebuie negociate, ci dictate hegemonic, cu suprimarea oricărei dezbateri? Şi există, prin contrast, domenii care administrează, mai curînd, drepturi „antihegemoniale“ (supuse, adică, unei permanente reconsiderări din unghi individual, cum sînt deosebirile religioase, culturale, sexuale etc.)? Pentru a nu greşi, cel care aplică legea e invitat mereu să judece de la caz la caz, să lase loc interpretării legii. Prin interpretare, legea devine însă mai mult „cultură“ decît jurisprudenţă în sens strict. Şi asta într-un moment în care termenul „cultură“ e şi el contestat.

Orice jurist responsabil se va confrunta, la un moment dat, cu aceste întrebări şi blocaje. E semnificativ, totuşi, că nici unul dintre analiştii de bună credinţă nu pare dispus să redeschidă capitolul legiferării originare. Totul s-ar putea reaşeza, sau măcar recalibra, dacă s-ar vorbi din nou despre transcendenţa legii, dacă s-ar adînci simbolismul Tablelor de pe Sinai, dacă s-ar reciti Platon şi s-ar dezvolta gîndul lui Philon Alexandrinul despre deducţia Legii din ordinea cosmogonică a începuturilor, adică despre descendenţa Leviticului, a Numerilor şi a Deuteronomului din Geneză…

Miercuri, 2 iulie 2003, Berlin

Într-una din nopţile trecute, am visat limpede, apodictic, propoziţia următoare: „Nu se poate intra în Împărăţia Cerurilor cu de-a sila!“