Răgetul ca mod de a gîndi
În după-amiaza zilei de 18 decembrie, cei care mai au încă dubii cu privire la malignitatea comunismului, cei care vor nuanţe, care caută cu lumînarea "părţile bune" ale asasinatului, justificările fine ale dezastrului, au avut ocazia să vadă din ce "familie" fac parte. Din acest punct de vedere, dezlănţuirea zoologică a populaţiei PRM a avut o funcţie spectaculos revelatoare: cine s-ar fi aşteptat ca golănimea Parlamentului să fie, dintr-odată, atît de sinceră? Să reacţioneze atît de exact într-un moment de separare a apelor? Cu fluiere de miliţieni, cu huiduieli, cu răgete, cu pancarte copiate după Urzica anilor lui Dej, ei au proclamat, dinaintea ţării întregi, că cine dă în comunism dă în ei, că le e dor de PCR ca de mama, că, dacă ar avea puterea, ar lua totul de la capăt. Gherla, Piteşti şi Aiud? A se slăbi! Oameni schingiuiţi sau ucişi? Bine le-au făcut! Puşcării, foamete şi cenzură? Fandoseli elitiste! În sală erau prezenţi şi cîţiva domni în vîrstă, foşti deţinuţi politici. Erau amuţiţi. Încasau din nou, în Parlamentul ţării, palma care le desfigurase tinereţile. Spectacolul din Parlament n-a încetat nici o clipă să fie o chintesenţă de românitate deviată: un amestec greu de analizat între bîtă, rîgîială şi ştaif patriotic. Personajele din scenă erau simultan fioroase şi comice, un soi de mahalagii defilînd ţanţoş pe strada principală. Într-adevăr: I.V. Stalin şi I.L. Caragiale. O precupeaţă cu privire de dropie perplexă, un nene răscopt, care îşi ţine cu greu dantura falsă între fălci, cîţiva urlători de profesie, rătăciţi în sală pe drumul dintre cîrciumă şi stadion, şi - vai! - o seamă de tineri "din judeţe", aduşi cu autobuzele ca să facă scandal: îmbrăcaţi ca de şantier sau de bătaie, derutaţi, hlizindu-se incult în dreapta şi-n stînga, tristă masă de manevră a unei adunături de zurbagii. De tinerii aceştia mi-a fost şi milă, şi frică. Habar n-aveau ce fac, habar n-aveau despre ce era vorba în hărmălaia generală. Erau fraieri şi sumbri. Puteau fi cumpăraţi, năimiţi să muşte şi să huiduie, să lovească, să se gudure, să se supună. Ca băieţii de prin orfelinate, antrenaţi, pe vremuri, să intre în Securitate, sau, şi mai pe vremuri, în Legiune. Vacarmul parlamentar ar fi putut fi oprit. Prin oameni de ordine, prin autoritatea preşedintelui de şedinţă, prin evacuarea - îngăduită de regulamente - a huliganilor. Dar prezidiul a asistat amorf şi, de fapt, complice, la tot tămbălăul. Numai din cînd în cînd - îndemnuri la ordine obosite, complezente, neconvingătoare. Domnului Văcăroiu îi plăcea, de fapt, toată tărăşenia. Griul naturii lui se răspîndea, ca o cenuşă, peste întreaga asistenţă, încurajînd codoş dezmăţul. Măcar PRM-ul s-a expus fudul, în toată fosforescenta lui foşgăială. PSD a preferat să joace acoperit. Ce lipsă de imaginaţie politică şi de simţ tactic! Domnul Iliescu m-a uluit prin inabila lui absenţă. Dacă a acceptat, ca liber-cugetător, să-şi facă cruce, cum de nu s-a gîndit, ca fost comunist, să se lepede de comunism? Ar fi fost un gest! O sfidare interesantă! O instructivă bravadă! Iau absenţa lui Adrian Păunescu drept un fel de autocritică. În schimb, comentariile lui Geoană s-au încadrat în aceeaşi caracteristică îmbîcseală: bietul om a pierdut încă o ocazie să pară inteligent. Singurul pesedist care a salvat, cu un discurs cuviincios, onoarea partidului, a fost Cristian Diaconescu. (Sper să nu-i fac un rău spunînd asta.) Dar Alianţa? S-a manifestat ea în vreun fel? În afara cîtorva aplauze şi ridicări în picioare, ea a strălucit printr-o stingheritoare lipsă de tonus. Mi s-a părut că şi unii din membrii ei erau dispuşi, din antipatie faţă de preşedinte, să treacă în plan secund problema condamnării comunismului. În sfîrşit, am văzut, seara, după discurs, tot felul de analişti deştepţi şi gazetari viguroşi, întrecîndu-se fie în relativizarea sagace, "ştiinţifică" a răului comunist, fie în discreditarea comisiei prezidenţiale. Am reuşit, astfel, încă o dată, să înecăm un posibil moment de adevăr şi de demnitate în caricatură şi bale. Felul în care am ştiut să condamnăm un regim ilegitim şi criminal se rezumă la imaginea unui preşedinte solitar, care, într-o mare de răgete, citeşte tenace, ca pentru sine, textul unui raport nesîngeros, dar tranşant. Atît putem, deocamdată. Asta e măsura europenităţii noastre.
