Puterea (marginalii la un congres)

Cu adevărat, puterea este un drog! Și nu unul oarecare, ci cel mai puternic și mai eficient. Ce fel de opium, de hașiș ori de heroină, cocaină și toate celelalte, luate, prizate, injectate, traficate de-a lungul timpului, se pot compara cu ea? Unii le-au lăudat și consumat pe celelalte, alții le-au urît, alții, precum Andrei Oișteanu, le-au studiat științific. Dar în comparație cu drogul puterii, valoarea lor e îndoielnică, efectele minore și relative: sigur, unele exaltă un timp dispoziția, oferă inspirație unor poeți și pictori, calmează unele suferințe, dar efectele rămîn limitate și negative. Nu tot la fel și puterea: cînd cineva o ia în proporții adecvate, el înflorește fără încetare și se transformă înspre bine. Priviți la marele exemplu, pus dinaintea noastră: dna Viorica Dăncilă. Cît timp Dragnea o ținea din scurt, nu putea citi corect cîteva propoziții la rînd. Odată Dragnea dispărut din viața publică, iată că, miraculos, nu mai dă semne de analfabetism funcțional. Nu numai că citește fără cusur, dar și vorbește liber și (aproape) fără gafe de gramatică. În curînd, s-ar putea să spună și vorbe de spirit, mai știi? Dintr-o dată a căpătat aplomb și pricepere. Ciuca bătăilor unei întregi țări a ajuns suficient de abilă ca să manipuleze un întreg congres al partidului și să se facă aleasă cu o largă majoritate, după ce a schimbat la repezeală sistemul de vot. Adversarii dinăuntru și dinafară au cîrtit puțin, dar în zadar. Cele cîteva aplauze pentru Liviu Pleșoianu, nostalgic după Dragnea, sînt un nimic. Nimeni n-a mai rîs de Dăncilă. Posedată de prezența miraculoasă a puterii, n-a avut nevoie decît de cîteva zile pentru a subjuga partidul. A devenit asertivă, abilă, mai s-o crezi că va face o autostradă „cap-coadă“ sau că partidul va cîștiga alegerile prezidențiale, așa cum a promis.

Drogul puterii e minunat, deci: face ca ceea ce era în om reprimat să se defuleze, tot ce era ascuns cu jenă să iasă curajos la lumină. Timiditatea, stîngăcia dispar. Omul își realizează potențialul, ba chiar mai mult decît atît. Statura lui morală și intelectuală crește mult peste mărimea sa naturală. Căci nici un alt drog nu oferă ajutoare, consilieri, servicii din partea altora care se înghesuie să servească. Cel puternic devine, grație lor, și mai puternic, și astfel drogul acționează și mai eficient. Începe să i se spună că e cel mai capabil, cel mai deștept, cel mai frumos, cel mai… Întîi respinge cu modestie asemenea spuse, dar treptat începe să le creadă, apoi devine chiar nemulțumit cînd nu le aude repetate. Mai are o singură problemă: nu tot universul îl recunoaște ca atare, și acesta e un motiv de tristețe, ba chiar de sinceră indignare la majoritatea oamenilor puternici. (Vedeți cazul Trump.)

Ce păcat că acest drog nu poate fi utilizat în scopuri terapeutice, mai ales cu persoanele prea timide, fricoase, refulate, cu complexe de inferioritate! Dar cine știe: poate că știința va inventa asemenea posibilități într-un viitor nu prea îndepărtat: de exemplu, un fel de „insule fericite“, unde pacienților să li se dea puterea supremă peste niște androizi, care, de exemplu, ar putea să imite perfect niște pesediști reuniți în congres după un dezastru electoral. (Nici n-ar fi niște algoritmi prea complicați pentru a-i copia pe alde Teodorovici, Oprișan, Ștefănescu și restul, căci sînt atît de previzibili!) Contra unei sume de bani, complexatul sau complexata ar trebui să organizeze congresul de androizi și să se facă ales. Cred că, la sfîrșit, se vor constata progrese remarcabile în echilibrul psihic al respectivului.

Sau poate totuși că lucrurile nu au efect decît în realitate. Nu a părea că ai puterea, ca într-un joc sau o ipotetică terapie cu androizi, ci a avea efectiv puterea e totul. (Dar oare e chiar așa o mare diferență între pesedistul la congres și un android inteligent?) Sigur, asta aduce cîteva inconveniente pentru ceilalți, care suportă puterea și consecințele sale. Dar dacă nu le place, n-au decît să încerce să dobîndească și ei o mică putere – fie și peste un birou, peste o scară de bloc, peste o echipă de la spații verzi, dacă peste o țară sau o lume nu le este cu putință. Și asta-i o particularitate a puterii: dacă o ai, nu vrei să o fumezi sau prizezi împreună cu alții. Puterea se folosește strict individual, e geloasă și refuză îndărătnic orice „poștă“.

Mai există un inconvenient al puterii: aproape întotdeauna se pierde. Și atunci, vai de cel care-i supraviețuiește. Cura de dezintoxicare se face uneori la închisoare, alteori în exil, alteori (și e cel mai amarnic) la pensie, dar indiferent de loc, e dureroasă, aproape tragică. Omul privat de putere îmbătrînește brusc, se pocește, se stafidește, capătă ticuri urîte. Nu odată apar boli trupești sau bolile vechi devin mai agresive. Pierde prietenii, ba-și pierde chiar și dușmanii autentici. Redevine nerod, analfabet și complexat ca la început și, mai ales, capătă o fixație pentru trecutul său, pe cînd era puternic. Veșnic va povesti ce lucruri glorioase ar fi făcut el de n-ar fi fost împiedicat de ticăloși și trădători. Devine postum lui însuși, umbră firavă a ceea ce credea că a fost. Așa că e preferabil să moară în timpul deținerii puterii. Atunci va avea parte de funerarii naționale și de discursuri patetice. Firește, ele vor fi uitate cîteva zile sau luni mai tîrziu, ba chiar retractate. Fidelii de odinioară se vor grăbi să‑l acopere cu critici. Judecata istoriei, ghidată de alții, noii puternici, îl va trata cu dispreț. Dar măcar lui (sau ei) de asemenea spini nu-i mai pasă.