Privitori ca la teatru...
„Privitor ca la teatru
Tu în lume să te-nchipui:
Joace unul şi pe patru,
Totuşi tu ghici-vei chipu-i...“
(Mihai Eminescu)
Spectacolul din ultima vreme al politicii românești pare o glumă proastă, rudimentară, provocînd mai mult stupoarea decît rîsul... Nimic nu poate explica integral opțiunile de fiecare clipă ale „jucătorilor”. Cuvîntul „coaliție” a ajuns să însemne opusul său: o adunătură de bombănitori care se detestă și se excomunică reciproc. „Guvernarea” nu mai pare preocupată să se confrunte principial și tehnic cu „opoziția”, ci, mai curînd, să-și configureze propria opoziție în chiar teritoriul său. O noutate absolută în materie de „democrație”! Puterea și contra-puterea sînt confiscate de aceeași formațiune politică. S-au făcut, e drept, și unele exerciții pregătitoare pentru o asemenea strategie, PSD-ul evacuîndu-și, în cîteva rînduri, propriul prim-ministru și propriul guvern. Una peste alta, revenim la utopia „partidului unic”, capabil să fie și constructiv, și critic, și autocritic, fără amestecul „subversiv”, „destabilizator” al unei tabere opuse. N-avem nevoie de opozanți! Ne descurcăm singuri! Ideea de „strategie” guvernamentală a căpătat și ea un sens nou: prioritățile nu se mai decid în funcție de necesitățile țării, de urgențele conjuncturale, de promisiunile lansate în campania electorală. Prioritare sînt „proiectele” cu care lovești mai bine în adversari (interni), propunerile care dezbină, jocul la derută. Nu ne luptăm cu idei și contrapropuneri, cu argumentele „șicanatoare” ale unor analiști pragmatici. Ne luptăm cu oameni, cu găști contradictorii din ograda proprie, nu din vecini! Nu căutăm solidarități funcționale, ci alianțe interesate, nu construim planuri de reformă, ci manevre demolatoare (fie și cu paguba colaterală a autodemolării). Pe scurt, politica a devenit o scenă înghesuită, pe care „actorii” joacă singuri, dinaintea unui public plictisit, tot mai străin de rostul „intrigilor” montate la rampă. Nu mai vorbesc de mediocritatea generalizată a discursului, simplă însăilare nervoasă pe tema „Ba tu!”, nu mai vorbesc de preeminența calculului de grup pe socoteala unei minime consecvențe ideologice și programatice. Vrea un partid să dea jos guvernul? Se aliază cu ceea ce părea inversul său constitutiv. Pentru USR-PLUS, alcătuirea AUR devine un partener util (după cum, și pentru AUR, USR-PLUS devine un aliat plauzibil). Scopul scuză mijloacele. Cînd ai un țel măreț cum ar fi doborîrea unui prim-ministru, te faci frate (și) cu dracul...
În fine, ar fi încă multe de spus: despre felul în care se numesc și se revocă miniștri, despre calitatea îndoielnică a multora dintre ei, nesusținuți de nici o performanță politică prealabilă numirii sau de un prestigiu profesional notabil, despre excesiva lor „mobilitate” ideologică (ba tineri PSD-iști, ba PDL-iști, ba proaspeți „liberali”, ba conservatori, ba progresiști, ba stîngiști, ba dreptaci, după cum o cer împrejurările, șefii, pofta ce-au poftit ei...). Viața cea mai ușoară (și mai inexpresivă) o are „opoziția” propriu-zisă (adică cea din afara opoziției dinlăuntrul „coaliției”): cu două-trei mormăieli previzibile, ea cîștigă teren fără să facă nimic...
Un ultim lucru, după care voi fi încondeiat ca antiromân... Dar nu pot să nu observ că, dintre toți politicienii care au fost solicitați să comenteze „situațiunea” și să facă propuneri de echilibru și eficiență, singurii care mi s-au părut liberi, decenți, maturi cu adevărat au fost politicienii UDMR. Nici acomodanți în sens negustoresc, nici isterici în variantă de bodegă. Și nici cu limba română nu stăteau mai rău decît patrioții noștri. Ba dimpotrivă!
Terminasem de scris aceste rînduri cînd am aflat, din presă, că PSD nu vrea să se asocieze, pentru moțiunea de cenzură, cu USR și AUR. Cu alte cuvinte, nu vrea să fie folosit de partide precare numeric pentru a obține un succes pestriț, fără coerență politică. N-aș fi crezut să ajung să spun asta despre PSD, dar această ultimă decizie a membrilor lui dovedește că, dincolo de toate, e „mai partid” decît încropelile din jur...
În rest, contemplînd divertismentul jalnic oferit de scena noastră politică, nu putem decît să-l reconfirmăm pe „fiul de la facultate” al conului Zaharia Trahanache: „...unde nu e moral, acolo e corupţie, şi o soţietate fără prinţipuri, va să zică că nu le are!”. Dar nu numai „moralul” ne lipsește. Sau „prințipurile”. Ne lipsesc cultura politică, gîndirea articulată, uitarea de sine, pe scurt – inteligența! Au ajuns să aibă dreptate comedianții lui Caragiale. De pildă, Caţavencu: „...În împrejurări ca acestea micile pasiuni trebuie să dispară”. Și, mai ales: „...toţi sîntem români!... Mai mult sau mai puţin oneşti!”.
5 septembrie 2021
