Principii
Am mai scris despre inflaţia principiilor în perioadele de confuzie morală. Revin, pentru că bîlciul continuă. Cu cît reperele istoriei cotidiene şi ale propriului comportament sînt mai şubrede, cu atît se invocă mai des prestigiul hieratic al principiilor. Te miri cine, cîte un bătrînel hîrşit în rele, sau cîte un puber fără biografie, cîte un publicist nervos, sau cîte un politician improvizat, dame dezamăgite, afacerişti falimentari, demagogi, mătuşi didactice şi vedete romanţioase, toţi se trezesc vorbind, din cînd în cînd, despre principii. Ne refugiem în aerul rarefiat al principiilor, ne justificăm, prin ele, lipsa de imaginaţie, sau de curaj, ne ascundem, viclean, după ele, cînd nu le folosim drept armă retorică împotriva unor preopinenţi antipatici. A-ţi lua distanţă faţă de principii trece drept dovada unui incalificabil relativism. E un abuz etic, un scandal. Să ne lămurim. Principiile sînt bune. Sînt de neocolit. Cu condiţia ca recursul la ele să nu devină un reflex găunos, o reţetă mecanică, un substitut al dreptei judecăţi. Principium înseamnă "început", "introducere". Există şi accepţiunea de "temei", "fundament", "lege" şi tocmai în această bifurcare de sens stă originea tuturor neclarităţilor. Una sînt principiile ştiinţei, (relativ) stabile, inconturnabile, lineare, alta sînt principiile cu care lucrează moralitatea, principiile după care ni se cere să ne conducem viaţa. Cele dintîi funcţionează normativ, aproape orb, celelalte sînt orientative, mustesc de plasticitate, de vervă organică. E foarte riscant să aluneci dintr-un registru într-altul, să te mişti în freamătul difuz al viului cu inflexibilitatea minerală a unor reguli abstracte. În exerciţiul judecăţii cotidiene, principiile sînt, întotdeauna, reperul prim, demarajul optim. Dar cine rămîne la ele ia linia startului drept capăt al cursei. Abia după ce principiile sînt fixate, începe efortul laborios al nuanţelor, al studiului de caz, al analizei contextuale. Principiile sînt bune cîtă vreme "dau drumul" judecăţii, cîtă vreme nu afectează libertatea desfăşurării ei. Ele sînt, dimpotrivă, dizolvante, de îndată ce înlocuiesc judecata printr-o axiomă neînduplecată. O situaţie de viaţă este mai mult decît o ecuaţie. Legea morală nu seamănă cu legea gravitaţiei, iar mîntuirea sufletelor nu e o procedură chirurgicală. Ar fi prea simplu să putem sistematiza destinul fiecăruia dintre noi cu un set de criterii fixe: faci o listă de principii (cinci, zece, douăzeci?) şi le aplici farmaceutic fiecărei împrejurări. Nu vei obţine decît o judecată prefabricată, o schemă arbitrară, un calcul rudimentar. Viaţa e, ca să zicem aşa, mai complexă, iar omul - mai pestriţ. Cine nu judecă decît pe bază de principii trăieşte în plină ficţiune. Mai devreme sau mai tîrziu va fi victima propriei lui îngustimi. Toţi ştim că nu trebuie să minţi. E un "principiu" incontestabil. Dar Nicu Steinhardt descoperă, în închisoare, virtutea de a-ţi minţi anchetatorul. Nimeni nu e scutit, în viaţa curentă, de ispita minciunii salutare, benefice, caritabile. "Dacă nu vei spune minciuni, multe păcate ai să faci" - spune, sibilinic, Avva Alonios, în Pateric. Problema nu este să nu minţi, ci să cîntăreşti cu discernămînt care sînt, în anumite circumstanţe, marginile tolerabile ale minciunii, dozajul admisibil al falsului, legitimitatea adevărului parţial. Evident, intrăm pe un teritoriu primejdios, în care resursele de autojustificare ale individului se simt provocate şi pot evolua delirant: ne e uşor să găsim imediat scuze pentru orice derivă, să fabricăm rapid iluzia propriei, nelimitate, îndreptăţiri. Protecţia ermetică a principiilor pare preferabilă. Dar viaţa nu e aseptică, nu e "principială". Fiecare gest implică un pariu, fiecare decizie - un risc. Principiile indică, în toată această aventură, nordul, dar nu dau socoteală de traseele optime şi de accidentele de parcurs. Şi, mai ales, nu includ libertatea de judecată a lui Dumnezeu. Dacă judecata finală n-ar fi decît o pedantă aplicare de principii, notarul de cartier ar fi personajul cel mai indicat pentru a o oficia expert şi expeditiv. Un alt erou al Patericului, Avva Teodor de la Ferme, nu se sfieşte să relativizeze principiul însuşi al iubirii creştine - compasiunea: "Dacă nu mă voi rupe de simţămintele de compasiune, ele nu mă vor lăsa niciodată să devin monah!". Parcă văd cum apărătorii - religioşi sau nu - ai principiilor, activiştii sociali, firile militante, umaniştii de toate obedienţele îşi pun mîinile în cap. Cum se poate ca tocmai un călugăr creştin să vorbească astfel? Uite că se poate! (vorba lui Cosaşu). Nu se foloseşte cum trebuie de principii decît cine a dobîndit atîta libertate şi forţă interioară încît, în preajma lor, să lase încă loc pentru surîs.
