Presa acum 85 de ani și azi
În 1937, în revista Vremea, Constantin Noica a publicat un articol despre gazetăria epocii, reluat, ulterior, în Eseuri de Duminică. Articolul dovedește că presa noastră era, încă de-atunci, „eternă și fascinantă”. Cum e și astăzi. Cîteva pasaje din textul tînărului autor (avea 28 de ani cînd le-a scris) mi se par semnificative. Toate se referă la dimensiunea războinică a stilului gazetăresc, socotită de „profesioniști” drept marcă distinctivă a meseriei lor, justificată și prin așteptările cititorilor. „…Cu toții simțim – spune Noica – care anume sînt articolele ce prind pe cititor. (…). Articolele care prind cel mai mult – care nu se cer, poate, dar care se gustă – sînt cele care lovesc (…), care acuză.” „Așadar să acuzăm, de aceasta e vorba în primul rînd! (…). Avem, fiecare, ceva polițienesc în noi. Exercițiul a cărui însărcinare ne-o luăm cel mai lesne este descoperirea vinovatului și denunțarea lui. Libertatea noastră de a scrie nu vrea să însemne decît libertatea noastră de a acuza.”
Consumatorul dezbaterilor noastre de presă (mai cu seamă cele televizate) va observa că și azi „realizatorii” lor pendulează, ca ton, între miliție și procuratură. Atacul a căpătat însă o componentă nouă, despre care nu se vorbește în articolul lui Constantin Noica: voluptatea. Și moderatorii, și invitații savurează aproape obscen „racilele” pe care le denunță. Se bucură, vizibil, că pot semnala încă o mizerie, încă o gafă, încă un viciu funcțional. Îmi pot imagina cum se convoacă reciproc pentru a pune de o nouă bălăcăreală, de o nouă sîrbă demolatoare. „Facem una mică astă-seară la noi în studio?” – sună, probabil, invitația. „Vin toți ai noștri: și cutărică, și cutărică, și cutărică. Hai să le mai dăm una peste bot nenorociților ăstora!” Și toți vin ca la o petrecere. Se lăfăie, pofticioși, în deriziune, trăiesc intens șansa de a lovi fără riscuri, ba chiar cu unele beneficii. Atmosfera generală e veselă. Nu mai e vorba de o slujbă publică, destinată să lămurească în vreun fel pe privitor. E vorba de un simpatic chef intim, de un „noi între noi”, în care toți cei prezenți sînt de la bun început de acord unii cu alții și emit sentințe previzibile, combinînd indignarea feroce cu circul. Tipul acesta de spectacol și-a creat, deja, publicul lui: dacă citești forum-urile anonimilor care se bulucesc în coada unor articole de ziar, descoperi că motivația celor mai mulți e plăcerea de a scuipa gros, de a împroșca, din subterană, cu aceleași, răsuflate, dejecții: te fac „porc” și scriu „te-am” într-un cuvînt. Dar, mai ales, au „trăiri”, „se distrează”, își arată mușchii, umorul și apetențele metafizice. E „cool”, e „fun”, e „super”. Viața are, dintr-o dată, haz și sens. Ca o emisiune „tare” de televiziune… (Mi s-a întîmplat, de altfel, să întîlnesc, pe forum, un nume care, de la o vreme, s-a instalat, fălos și anost, „pe sticlă”. O binevenită „ștergere a diferențelor” dintre pivniță și mansardă!)
Atacul ca mod de viață produce, însă, atacatorului însuși, oarecari daune colaterale. Iată un alt fragment din Noica: „…dacă e lipsit de un excelent echilibru moral, cel care scrie nu e rareori ispitit (…) să se îndeletnicească atît de mult cu alții și cu alte lucruri, încît să uite de sine și de ale sale”. În plus – adaugă filosoful –, nimeni nu înțelege mai puțin ce se întîmplă în jurul său decît cel care lovește. Iar neglijența de sine și perceperea strîmbă a lumii nu pot fi premisele unei gazetării de calitate.
Articol apărut în aprilie 2018. P.S., noiembrie 2022. Nu zic că realitatea noastră politică nu merită decît tandre alinturi. Și eu bombăn zi de zi, ba melancolic, ba furios, ba plictisit. Dar problema e motivația, stilul, dozajul. Nu autorlîcul rentabil, al cărui „profesionist” lucrează nu pentru informare, analiză, soluție, ci, vorba lui Eminescu, „lustruindu-se pe el”...
